Nu spune "Te Iubesc"

Capitolul 2

        Eram în camera asta de spital deja de 2 zile și mai aveam putin și mă sinucideam, serios acum, parcă sunt întru-un film extrem de prost, am murit și m-am trezit în corpul unui puști de 17 ani care se pare că a murit dintr-o prostie, adică am fost și eu adolescent și am făcut lucruri stupide, dar să conduci o mașină cânď habar nu ai cum se conduce și să fi încă treaz mi se pare o nebunie, poate băiatul ăsta a vrut să moară, lucru ce mă face foarte confuz, pentru că viața lui pare perfectă!
     — Doctore, cum să ne comportăm cu el? Nu își amintește nimic, nici cele mai minuscule lucruri!
     — Poate fi ceva temporar, încercați să îi povestiți momente din viața lui, pentru ai putea declanșa amintirile! mama lui White a stat în aceste două zile aproape non-stop lângă mine, este o persoană foarte drăgută și îmi pare rău de ea pentru că are impresia că vorbește cu fiul ei, mi-a povestit unele lucruri despre el, dar cel mai mult vorbește despre acest Red, la început am crezut că sunt frați dar se pare că este doar cel mai bun prieten al puștiului, ar trebui să am grijă în preajma lui, toată chestia asta cu accidentul mi se pare prea ciudată, dacă părinți mei trăiau și eu muream cine ar fi putut să le spună cum am murit cu adevărat?
      —Doamnă Morre! vocea unui băiat răsună din afara camerei.
      — Ah, dragule, ai venit? Intră,dar ai grijă, ți-am explicat la telefon.
      — Nici o grijă, chiar și fără amintiri tot prietenul meu este! ușa se deschide pe ea intrând...
      — Tu?
      — White, eu sunt Red, cum te simți? Mama ta mi-a spus că mâine te externează! eram prea șocat penru ai răspunde la întrebări, din toate persoanele posibile tocmai el? Viața încearcă să își bată joc de mine a doua oară?
      —Te simți rău? Vrei să chem doctorul? mă întreabă acesta îngrijorat.
      — Nu, este în regulă vreau doar să mă odihnesc, poți să ieși, te rog?
      — Da? Ne vedem mâine atunci? întreabă acesta confuz dar nu îi răspund, nu vream ca vocea mea să mă de-a de gol, cum am auzit ușa închizându-se am început să plâng. Dacă nu eram sigur înainte, acum sigur sunt, White nu a murit într-un accident, a fost omorat!

...

      —  Ai luat tot? mă întreabă "tatăl" meu, din câte am aflat, tatăl lui White este un om de afaceri, destul de ocupat dar care la fel ca soția sa îsi iubește fiul și mereu își face timp pentru el, și se pare că de vreme ce sunt într-o stare bună de maine mă pot întoarce la liceu, lucru ce îmi taie toată starea bună, ani de liceu au fost pentru mine cei mai horror ani din viața mea!
      — Da, abia astept să plecăm, nu îmi plac spitalele! acesta se uită ciudat la mine dar nu spune nimic.

...
      — Asta e camera ta! spune "mama" cu speranță în glas, știam că toată lumea vrea să îmi recapăt memoria și să nu îi mai privesc ca pe niște străini,  aș fi vrut să le spun că este împosibil și că eu nu sunt defapt White, dar ar crede că am înebunit și le-aș fi provocat altă durere așa că doar am dat din cap și am început sa mă uit prin cameră, era o cameră destul de simplă, câteva postere pe pereți un birou de lucru un șifonier și un pat dublu ce părea foarte confortabil, din câte se pare White nu petrecea foarte mult timp în camera sa, eu când eram adolescent eram antisocial, așa că camera mea era un fel de bârlog cu tot felul de lucruri în ea când am ajuns la 20 de ani și m-am mutat singur lucrul ăsta nu sa schimbat cu toate că programul la facultate era foarte încărcat timpul liber îl petreceam acasa, până a apărut Megan în viața mea. Am oftat arucându-mă în pat cufudându-mă într-un somn adânc.

...
,,— Prima zi de liceu, începutul unui nou capitol în viața dumneavostră, nu sunteți entuziasmat? mă întreabă domnul Rod, uitânduse la mine cu ajutorul oglinzi, cu toate că avusesem o ceartă cu mama pe subiectul ăsta, vream să iau autobuzul ca toți copii normali dar ea a însistat că trebuie să mă aducă șoferul ei personal pe motiv că sunt prea mulți microbi, lucru ce mie mi se pare o prostie!
     — Da, foarte entuziasmat. zic eu plictisit, nu era ca nu abia asteptam să încep liceul, doar ca motivele mele nu erau la fel ca ale celorlalți, vream să încep liceul pentru al termina mai repede și să plec din orasul ăsta, undeva unde să nu mă știe nimeni, nu aveam prieteni din cauză că mama și tata erau bogați, toti cei care au încercat să lege legături cu mine au făcut-o din acest motiv, de aceea am încetat să mai comunic cu colegi lucru ce mi-a adus porecla "tocilarul clasei" cu toate că nu eram cel mai destept din clasă.
     — Uite, a venit cu mașină personală, îi place să se dea în spectacol cu bani părinților!
     — E doar un tocilar! Mi se părea amuzant că, comentarile astea veneau de la persoane ce au încercat să se înprieteneasca cu mine, din păcate așa este natura omului, ne spunem că suntem evoluați dar la finalul zilei suntem doar niște animale.
Întru în clasă căutând un loc liber și îl găsesc lângă un baiat cu parul blond  ce părea unul din tipi populari din liceu.
    — Hei ,eu sunt Matt. îmi spune cu o voce plictisită
    — Eduard. îi răspund înapoi
    — Pun pariu că scurt ți se spune Eddy, semeni mai mult cu un Eddy. Hai să fim prieteni Eddy! spune acesta amuzat. Era un baiat ce îți dădea energie, și care putea vorbi cu atâta usurință,așa că nu m-am gândit de două ori când am acceptat să fim prieteni, cu toate că mai târziu am regretat decizia.
...

      — Un pariu Matt, un nenorocit de pariu? eram nervos, nervos pe mine că am putut să fiu așa de prost!
      — Matt? De ce vă certați? fratele său mai mic era în pragul uși uitându-se confuz la noi, și îi dădeam dreptate de când îl cunosc pe Matt nu a existat nici măcar o ceartă între noi.
     — Red,du-te la tine în cameră! Hai Eddy, trebuia să îți dai seama, cine ar vrea să fie prieten cu tine! Mi sa părut amuzant și eram plictisit.
      — Am plecat, nu vreau să te mai văd vreodată! Îmi provoci silă!
  Atunci a fost prima dată când am simțit că se rupe ceva în mine..."