Umbra unui nomad

1. Fumul deșertului

***Patruzeci și două de ore de când n-am mai dormit. Închid ochii. Îi simt privirea rece încercând să mă pătrundă cu aceeași dexteritate cu care cuțitul ei își făcea loc acum câteva secunde în creștetul preotului.

-Ești bine?

Evit răspunsul. Nu vreau să-mi mai aud glasul, am jurat. Îmi vine să vomit. Simt cum îmi scade adrenalina și încep să-mi resimt corpul. Sunt epuizat, dar reușesc să mă ridic și deschid ochii. Mă privea fix; și-a dat seama că am trădat-o. Din nou...și din nou... E doar un joc. Sunt prins între două lumi, confuz. De ce încearcă să-mi cumpere sufletul când ar putea să-l ia, pur și simplu? Am obosit să caut o cale de scăpare. Mai nou, mă mulțumesc doar cu răspunsuri. Probabil ăsta-i motivul pentru care nu i-am scos încă inima din piept. ***

*De ce mi se întâmplă asta? Nu simt nimic, doar aud bătăile propriei inimi, din ce în ce mai puternice. În jurul meu sunt cioburile oglinzii sparte mai devreme, pline de sânge. Tipul care încercase să mă stranguleze încă mișcă, dar ciobul înfipt în gâtul acestuia îl transpune, poetic, într-un tablou de-al lui Giovanni Brusca. Se aud pași. Mă panichez și simt că nu mai pot respira. Mă rog tuturor dumnezeilor să nu mor în dimineața asta. Simt razele răsăritului atingându-mi fața. Nu știu de ce, dar mă gândesc la antrenorul meu care spunea că și juma' de muie e mai bună decât cel mai frumos răsărit. Amice, mă piș pe morții tăi! Numai de muie nu-mi arde acum. Mă rog la toate zeitățile, de la Zalmoxis la Lucifer, să apuc și răsăritul de mâine. Îmi ridic privirea și îi văd ochii mari, negri, ațintiți asupra mea. Scoate un pistol și îi servește două gloanțe în piept tipului întins pe podea, care încă suferea de spasme neuromotrice post-mortem. Mă dor urechile îngrozitor și pentru câteva secunde am auzit doar țiuitul timpanelor mele.

-Ridică-te.

-Ci-cine e ăsta?!

-Ridică-te. Du-te și spală-te. Ești plin de sânge și s-a făcut dimineață, nu te pot scoate de-aici colorat ca un ou de Paște. Hai, mișcă-te mai repede.

O ascult. N-am de ales. Stătea acolo, îmbrăcată în negru, cu un pistol în mână, în pragul singurei uși prin care puteam părăsi apartamentul. Îi simt pașii în spatele meu, urmându-mă în baie. Mă dezbrac sub privirea ei rece și intru în duș. Nu schițează niciun gest. Încerc să pun liniile cap la cap, dar nu reușesc. Tot corpul îmi tremură incontrolabil. Și urăsc să nu fiu în control.*

M-am antrenat ani de zile pentru tine, frate. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Oricum, e prea târziu să dau înapoi. Tipul mort din sufragerie e dovada faptului că am intrat pe drumul potrivit. Oricine are de-a face cu modul brutal în care ai plecat din lumea asta, va plăti. Ți-am făcut o promisiune când ne-am cunoscut, mai ții minte? Am spus că vom schimba lumea, mai știi? Mereu ai crezut că oamenii încă mai pot fi salvați. Oare merită? Oare oamenii ăia de pe stradă care treceau cu capetele plecate în timp ce tu erai omorât în bătaie...oare merită să fie salvați? Am vrut să te cred, Omar, aproape că reușisei să mă convingi.

Brusc, mă trezesc din șoc. Îmi dau seama că picăturile de apă de sub duș îmi maschează lacrimile. Nu voiam ca tipa ce nu mă scăpase încă din priviri să creadă că sunt slab. Realizez că tot ce s-a întâmplat între mine și ea în ultimele 48 de ore a fost premeditat. Oare ce vrea? Oare ea știe ce urmăresc? Sau pe cine? E prieten sau dușman? Oricum, dacă voia să mă omoare, ar fi făcut-o deja. Cel puțin am futut-o bine. Poate asta mă salvează.

Am atât de multe întrebări pentru femeia asta, încât nu știu de unde să încep. În timp ce mă îmbrac, o privesc desfăcându-și eșarfa pe care o folosea drept curea și care se dovedește a fi un hijab. Dintr-o mișcare, își desface părul prins în coadă și lasă în urmă un miros dulce de iasomie - același miros pe care-l simțeam puternic în patul ei, noaptea trecută. În timp ce coboram scările, își acoperă capul cu hijab-ul negru ce mai devreme îi acoperea coapsele și îmi pasează o pereche de ochelari de soare, spunându-mi să nu scot vreun sunet până nu ajungem undeva în siguranță. Urcăm într-un taxi, iar tipa îi spune ceva în arabă șoferului. Sunt extenuat. Știu deja că am două coaste rupte, zeci de contuzii, o arcadă spartă și abia reușisem să-mi fixez umărul sărit din articulație înainte să ieșim din clădire. Și totuși...se pare că toți anii ăia de antrenamente cel puțin sadice au dat rezultate. Cel puțin... am învățat că, deseori, durerea nu poate fi evitată. Însă dacă alegi să suferi sau nu, asta ține de tine.