Trup și suflet

Capitolul 1

Zborul a fost groaznic...capul mă doare îngrozitor iar corpul meu refuză cu vehemență să se mai miște, dar cu toate astea îmi târăsc picioarele spre ieșirea aeroportului din Madrid trăgând după mine micul troler.

La nici doi ani după moartea mamei, uite mă din nou în orașul copilăriei mele, unde nu credeam ca o sa mai vin după atâția ani.
Dar hei, totul trebuie sa aibă un început, nu?
Acum e momentul în care trebuie să-mi aleg terenul pe care vreau sa joc, pentru că așa e în viață... pierzi sau câștigi tot trebuie sa joci.

Acum lăsându-mi nostalgiile deoparte, ar trebuie să ajung acasă, viitoarea și fosta mea casă. Doar când ma gândesc îmi trece un fior rece pe șira spinării, când ma gândesc la toate amintirile avute acolo.... îmi vine să răd plângând, știu e o stare ciudat de descris dar sunt sigura ca nu s singura cu asemenea reacții când vine vorba despre amintiri
Ugh... Îmi trebuie ceva sau cineva care sa ma ducă acasă.

*

*

*

*
După ce cobor din taxi și ajung în fața cartierului nordic, mă opresc puțin să analizez locul, nu ar fi de mirare dacă nu aș mai știi pe unde să o iau....
Ma uit lung la strada din fața mea, parca totul a rămas neschimbat, ultima dată când am venit aici aveam 10 ani... Și parca nicio schimbare de atunci, drumul care de o parte și de alta este împrejmuit de case printre care din când în când un copac își mai arata falnic coroana plina de frunze verzi, e la fel de tocit cum l-am lăsat ,e o vreme frumoasa pentru începutul lui august, sau cum imi place mie sa ii zic "începutul sfârșitului"

Merg drept în fața încercând să zăresc vreo lumina aprinsă la una dintre case pentru a ma ajuta sa ma orientez, puțin probabil pentru ca la ora 4:30 dimineață e cam dificil, țin minte că merg vreo 50 de metri în fața de la întrarea în cartier, iar după se mai face încă o străduță lăturalnică în stânga sau dreapta... nu mai țin minte parca treceam de o casa mare  verde, însă după nouă ani sunt șanse mai mari sa ma pierd decât sa găsesc ce caut, sau casa mare și verde să-și fi schimbat culoarea și asta e o variantă pe care trebuie sa o iau în calcul.

Of... Poate ar fi trebuit să-mi iau un zbor de dimineață și la prânz eram aici, ar fi fost frumos pe lumina poate aveam și pe cine sa întreb, dar nu ca eu voiam liniște....poftim demento liniște și pace ca la sanatoriu.

Știam că partea nordica era mereu mai liniștita dar acum parca e prea de tot.... Seara vecinii stăteau afara pana la ore târzii, pe uni ii apuca răsăritul în curte, dar într-adevăr lucrurile s-au schimbat

*

*

*

*

Clipesc derutata încercând să-mi dau seama dacă sunt chiar atât de obosita, sau tocmai am ajuns în fața case mult căutată.

Gardul de lemn scrijelit pare gri în lumina slaba a dimineții premature, iar casa înaltă fără etaj e la fel, la fel de frumoasa și liniștitoare precum o știam,  cireșii mici pe care i-am plantat, acum erau adevărați pomi fructiferi înalți ce tronau de o parte și de a alta a întăririi pe poartă, dând impresia de un gigantic tunel natural.

Mă așez jos pe asfaltul cald, căutând în bagaj după mormanul de chei pe care îl bagasem în troler pana sa plec, după minute în șir de cautat și pipăit lucruri de care uitasem ca le am luat, am găsit și cheile.

Înfig cheia mare de metal in poarta gardului de lemn, rotind în stânga și dreapta pentru a descuiat, împing poarta și întru în curte cu bagajul după mine, închid poarta și pășesc înainte pe aleea pietrificata și plina de frunze uscate, ajungând în dreptul ușii.