Nu spune că mă iubești

CARTEA I

     Tokyo, în urmă cu 3 ani
     Aproape de asfințit

     Intrând pe aleea îngustă și liniștită, trubadurul îmbrăcat în haine ponosite începu să sufle în flautul tradițional shakuhachi. Fața nu i se zărea, ascunsă sub borurile largi ale pălăriei conice de paie. În schimb, degetele îi alunecau la vedere peste cele cinci orificii ale instrumentului, obținând glissande reușite de tonuri și semitonuri, susținute de vibrato-ul caracteristic tehnicilor meri-kari. Pentru un cunoscător, nu părea a fi chiar o virtuoasă interpretare, dar pentru un ascultător dispus să dea câțiva bănuți de trai, merita.

     Pășind agale, și fără a înceta din cântat, omul ținu drumul pe lângă zidul înalt al reședinței familiei Takahiro. În ochii vecinilor, stăpânul casei, Eito Takahiro, trecea drept un prosper om de afaceri, director general al unei corporații extinse în afara granițelor țării. Originile sale nobile, adânc înrădăcinate în istoria niponă, îi ofereau un respect deosebit, dar și câteva zvonuri – circulate sub formă de bârfe – că ar fi făcut parte din temuta Yakuza. Dacă nu el, cel puțin fiul său, Hayato. Acesta locuia în casa părinților împreună cu soția sa, Sayuri, și fiul de trei ani, Masao. Despre ea se știa în mod cert că era odrasla conducătorului faimoasei Societăți a Dragonului Negru, de unde și bănuiala că mariajul putea însemna o alianță între clanuri.

     Nimeni însă nu era interesat să deslușească un asemenea mister de familie. În astfel de chestiuni, cu cât știai mai puțin, cu atât erai mai în siguranță. Nici pe interpretul din shakuhachi nu ar fi trebuit să îl preocupe subiectul. Aparent, era acolo să primească echivalentul unui bol de orez, sau poate chiar mai mult, având în vedere prosperitatea celor ce locuiau în acea zonă rezidențială.

     Ajuns în fața porților mari ale reședinței, acesta se opri, insistând pe tonuri mai vesele, care dădeau de înțeles că aștepta o recompensă. O vizetă se trase zgomotos în lateral și doi ochi migdalați îl fixară cercetători. Lumina portocalie a felinarelor arunca umbre confuze peste silueta înaltă a cerșetorului. Poate din cauza atipicului staturii ori a faptului că nu i se zărea chipul, o voce tăioasă se auzi cerându-i să se îndepărteze. Oricine altcineva s-ar fi executat imediat, după o înclinare adâncă în semn că a înțeles. Cu paznicii ce înconjurau perimetrul curții largi nu era firesc să te pui. Dar fie era ușor nebun, fie prea chinuit de foame, străinul rămase locului, continuând să tulbure liniștea cu flautul său.

     La ora aceea, familia Takahiro obișnuia să servească cina, cu Eito în capul mesei, însoțit de soția sa, Miyoko. Acestora li se alătura nora și nepotul, precum și fiica lor de douăzeci și cinci de ani, Katsumi. Rar se întâmpla să lipsească cineva de la acel moment important al zilei și trebuia să fie bine motivat. Ca în situația de față, absența lui Hayato fiind pricinuită de un accident stupid în trafic; din fericire, fără victime.

     Trecând peste îngrijorări, și neștiind cât timp îi va lua fiului să rezolve problema, Eito Takahiro decise să nu întârzie cina. Mâncând tăcuți, după regulile bunei creșteri, acordurile melodiei din stradă ajungeau până la ei. Nu se putea spune că era un fapt deranjant, din contră, Katsumi chiar își ascunse zâmbetul provocat de ineditul situației. Încercă să își imagineze cum arăta interpretul deoarece, după tonurile prelungi și din ce în ce mai ascuțite, părea să se tânguie după bani. Probabil paznicii dăduseră să îl alunge, iar străinul – în inconștiența sa – insista să nu plece fără o recompensă.

     Nu la aceleași lucruri se gândea și capul familiei. Deși nu se citea nimic alarmant în atitudinea sa, o tulburare lăuntrică i se iscă precum un presentiment grav. Cerșetori care cântau la shakuhachi confecționate din material plastic erau mulți, împânzind toate piețele din Tokyo. Dar sunetele clare și puternice ce răzbăteau până la el puteau fi produse doar de un instrument original, din bambus, care valora câteva mii de dolari americani. Greu de crezut că un rătăcitor sărac putea să dețină un flaut original, care se confecționa numai manual. Doar dacă nu era altcineva decât pretindea a fi.