A doua vară

Cu o secundă înainte

"Doar pentru că nu te poate iubi aşa cum ţi-ai dori, nu înseamnă că nu te iubeşte cu tot sufletul."
                   Tessa&Hardin

  14 august 2017 , Londra, pagina de jurnal J.

    " Trec zile. Trec săptămâni. Trec luni...și sunt tot mai sigur pe faptul că îmi este atât de greu să fiu indiferent față de toți oamenii pe care vreau să îi tratez în acest mod și față de care încerc sa abordez un comportament indiferent pentru a renunța la orice relație și legatura ce ma duce xu gândul e drept, la ea. Cu unii îmi merge de minune și sunt mereu fără vreun stres la purtător, nu îmi pasă de ei și mă comport ca și cum nu ar exista. Însă asta nu se aplică în cazul tuturor.Pentru ca oricât de mult as nega mi e dor de gașca aia nebuna pe care as fi putut conta la orice ora. De"familia" mea. Ne am cunoscut toți la începutul liceului dar pe parcurs ea  ne a ținut uniți , de nedespărțit. 

      Am o viață plină de dileme și de întrebări cărora le caut răspunsuri, dar în același timp sunt într-un plin război cu mine. Mă lupt cu propriile convingeri și cu ideile deja formate sau întipărite în mine vis-a-vis de personalitatea și caracterul anumitor persoane. Mă lupt cu sentimentele mele, în căutarea acelui băiat pe care am uitat să l mai intreb cum se simte din acea noapte. Mă lupt cu ideea ca ea  chiar ne a părăsit in acea noapte , făcând ca totul să se destrame in urma ei. Să reușim sa ne prefacem ca nu ne am cunoscut, ca nu am vorbit, când noi de fapt ne stim si cele mai mici secrete.

        În ultima săptămână, cea recent încheiată, am avut puține momente de respiro. Am fost pe drumuri, cu gândurile împrăștiate, oarecum confirmându-mi mie, faptul că sunt un dezastru. Nu sunt un dezastru organizat, gen ploaia. Sunt unul dezorganizat care a uitat sa mai trăiască, care a uitat sa mai iubească și să mai creadă ca exista fericire intr un suflet pustiu, într un suflet sfâșiat,uitat și măcinat de dorul unei persoane .

     Sunt un dezastru din toate punctele de vedere și aici fără doar și poate, includ alimentația, orele de somn, programul, obiceiurile, lucrurile la care mă gândesc și nenumăratele acțiuni pe care nu am curaj să le duc la capăt. Din cauza unor vicii pe care le am dobândit de când am fost parasit, aș spune , în cel mai crunt mod pe care il poate duce o persoana.

     Mi-e frică de un alt eșec și ideea asta mă macină în interior. Azi spre exemplu, am avut o clipă în care nu mai știam ce e cu mine, m-am întins pe covorul din mijlocul camerei, cu capul într-o parte, cu jumătate de ceașcă de cafea în gură, încercând să mă trezesc la realitate. Mi e frică de momentul în care voi ajunge din nou să am parte de acele sentimente, de fluturi, de curcubee, de fericire.  Duse până la extaz si agonie, până la frică și nebunie, ură și vinovăție.

   Într-o oarecare măsură începe să mă oftice faptul că majoritatea oamenilor văd că sunt într-o pasă proastă, într-o căutare continuă de repere și explicații. Am nevoie de liniște și de timp pentru mine și tot ceea ce gândesc. Trebuie să diger tot, dar nu reușesc. Încep sa alung oamenii de lângă mine pentru ca doar asa mai reusesc să am timp si pentru mine. Sa sufăr în tacere, pentru ca doar eu știu cum am simțit durerea la extrem in momentul in care am pierdut o pe ea.

        Sunt genul acela de om căruia o simplă privire de la un străin sau un om care a devenit străin între timp pentru mine, îi dă de gândit mai multe decât ar fi normal. Mă focusez pe detalii și mi-e imposibil să nu le observ. Cred că m-am specializat în asta. Pentru mine fiecare privire are o anumită semnificație, indiferent din partea cui vine. M am închis în mine, mi am închis inima si am devenit bărbatul pe care mi a fost frica sa il aduc la suprafață si de care am fugit toata viata.