Deus Vult

Dura necessitas

Capitolul 1: Necesitate dura.

          Primele secunde nu ai să simți nici durere, nici frică. Primele secunde vei simți adrenalină și vei auzi doar tumultul valurilor acum însângerate. Vei căuta în jur cu privirea-ți tulburată, te vei gândi la consecințe poate mai mult decât ar trebui, la oastea ta, la oamenii care mor. Tu ești loial și vei duce lupta până la capăt, căci nici nu ai fi putut să îți dezamăgești poporul cu o înfrângere. Tu ești puternic și cutezător, să nu îți fie mila mai mare decât menirea, proclamă victorie acum, nici o greșeală nu îți este acceptată. Totul este pe viață și pe moarte.

          Visez de zile bune aceleași imagini înfricoșătoare. Sunt în delir, tot ce văd în fața ochilor sunt fantasme care-mi cer un lucru mai mult decât imposibil, de temut. Fratele meu este plecat de mult din regat, după ce o coaliție de inamici a pătruns pe teritoriul regatului nostru. El este succesorul la tron, cel mai viteaz și cel mai puternic războinic, cu cea mai strafulgeratoare lovitură de sabie, un tânăr cu un licăr ciudat în privire, ca de foc. Hod era un frate dur. Nu am simțit niciodată iubirea fraternă, cel puțin nu din partea lui. Pe vremea când trăia Baldur, celălalt frate al meu, eram cea mai fericită copilă din regat. Zi de zi mă învăța câte un cântec nou, un truc sau mă dezmăța la vreo poznă. Erau nepotrivite lucrurile pe care le făceam noi din punctul de vedere a lui Hod, el fiind învățat încă de mic ce înseamnă responsabilitatea. Pe lângă faptul că ne avea pe noi doi de care să aibă grijă, trebuia să învețe să se lupte cot la cot cu Baldur, trebuia să devină din ce în ce mai rece. Baldur nu a ținut pasul, s-a dovedit a fii cuprins total de indolență, preferând activitățile mai puțin brutale, barbare. Într-o zi, pe când cerul înnorat prevestea o ploaie năvalnică, tata, conducătorul Regatului Biazea, a convocat o întrunire a celor mai vestite căpetenii, pentru sălbăticia lor în lupta și suferința pe care o provocau în rândul oastelor venite de la război. Hod avea cinstea de a sta la masă cu ei, din spusele tatei, motivul fiind tocmai actul inexorabil făptuit cu cateza zile in urmă, decis chiar la întrunire. ,,Pentru a deveni un războinic adevărat, nu trebuie să lași nici milă nici iubire in urma ta. Trebuie să te lepezi de orice sentiment înfloritor și să simți doar dreptatea ce trebuie înfăptuită. Orice altă simțire îți poate tulbura alegerile." a scris cu sânge, sângele fratelui sau. Baldur, sacrificat de către fratele sau mai mare, Hod, devenit acum erou al regatului, este înmormântat la templu, unde eu slujesc și întrețin locul sfânt. Un act de cruzime, dar just din partea celor cu sânge rece, să îți vânezi propriul frate pentru putere. Nu îl condamn, nu îi doresc răul, dar eu nu am să pot opri puterea divinității.

          Mă dau jos din pat încă obosită pentru a mă pregăti de slujbă. Soarele își întinde razele-i vestite printre perdelele din catifea roșie croindu-mi calea până la ieșire. O zi de duminică importantă pentru regat, deoarece Hod ar trebui să se întoarcă cu vești. Privesc hainele acum așezate pe pat: mătase moale de culoarea cireșului, cu flori albe brodate pe mâneci și piept, cadou primit de la Baldur. Încă îmi port roba dăruită de acesta în semn de prețuire și iubire, iar atunci când sunt în templu și o port, toată lumea îmi spune că sunt cea mai frumoasă vestală. Mama întotdeauna îmi spunea să fiu mândră cu frumusețea mea, însă pentru mine frumusețea este doar un basm și nu am întâlnit să îmi ia ochii vreodată. Îmi prind părul lung într-un coc și îmi văd de drum. Templul cel slujesc se află în regatul Nazimnt, cel vecin nouă. De altfel, de fiecare dată când mă duc acolo, sunt însoțită de un soldat loial stăpânului pentru protecție maximă. Doar sunt fiica de rege, nu-i așa? Așadar, în fața palatului regal mă întâmpină cu zâmbet larg, un tânăr.

     -Frumoasă prințesă, majestate, mă prezint sub numele de Sir Niklaus, intentile mele sunt pure. Am fost ales chiar de către tatăl tău pentru a te escorta în Regatul Nazimnt.