𝕽𝖊𝖕𝖊𝖗𝖈𝖚𝖘𝖎𝖚𝖓𝖎

Plot 1

13.06.2016
08:55
-Ian, dacă ai făcut asta, recunoaște, te rog!spune directoarea Manson cu o voce dulce, dar sub care se simte o mare tensiune. "Spune-mi ce s-a întâmplat. Doar așa o să pot să te ajut. E mai bine pentru toți așa."îi zice în mod repetat, dar fără a bănui că el cunoștea, la fel ca mulți alții din școală, motivul datorită căruia ea era atât de prietenoasă.

-V-am mai spus o dată. M-ați întrebat același lucru de o mie de ori. Aceeași întrebare mi-o puneți toți:"E adevărat, Ian? Ai făcut asta?". Nu! De ce o credeți doar pe ea? îi reproșează cu furie doamnei Manson, răbufnind și ridicându-se de pe scaunul din fața biroului, scaun unde mai stătuse de nenumărate ori, dar cu totul în alte circumstanțe.

Ian era elev la Liceul Middlepoint, în clasa a 11-a. S-a mutat acum 10 luni în Boreville, alături de mama și fratele său mai mare, dar care acum era plecat la facultate tocmai în Londra. El obținuse o bursă cu greu și cu o durere imensă a acceptat-o și a fost nevoit să plece într-un oraș necunoscut, îndepărtat, separându-i doar un ocean întreg. Acomodarea lui Ian aici a fost destul de îngrijorătoare la început, dar pe urma și-a făcut un cerc de prieteni și începea să ducă viața normală a unui adolescent din Boreville.

-Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Am primit doar acuze. Părerea mea unde e? Punctul meu de vedere, versiunea mea? Nu pot să cred că toți aveți ochi și urechi doar pentru unii oameni. Dar bineînțeles, acei oameni sunt cineva, nu? Ei vă sponsorizează fiecare spectacol, ei ajută școala financiar când vă gândiți că mai este nevoie de vreun laborator. Dar noi? Restul? îi exclamă elevul iritat și cu răbdarea până la final, după o discuție cică informativă, dar care a fost un adevărat interogatoriu de mai bine de oră. "Vă mulțumesc pentru timpul acordat! Acum trebuie să plec, întârzii la ora de istorie." și cu asta Ian a încheiat discuția, s-a ridicat politicos și a ieșit afară.Era de a dreptul nervos și simțea cum ochiul drept începe să i se zbată. Era neîndreptățit. În urma lui nu se mai auzea nimic, niciun "Nu am terminat de vorbit încă!", așa că a pășit afară, trăgând ușa după el. Sau trântind-o, subliniind zgomotul provocat doar de un "Ups, ce curent e aici!".

Holul era gol, însemnând că deja începuse ora. Spera ca domnul Daunff să nu provoace o isterie din cauza întârzierii lui, deoarece pe cât de bun ca profesor era, pe atât de sever. La el limitele erau clare: una e să fii elev și alta să fii profesorul elevului. Cu el nu erau loc de glume sau de jocuri. Ian dă să facă stânga spre holul principal, biroul doamnei director aflându-se în capătul ariei vestice a liceului. Ca să mai câștige din timp o ia la fugă dar la primul colț dă peste cineva, iar liniștea din școală este acoperită de zgomotul făcut de un teanc mare de cărți ce acum era pe jos.

-Scuze, zice Ian grăbit, luând două cărți de jos. "Scuză-mă, nu am vrut." îi repetă timorat, ridicându-se și vrând să îi dea cărțile. Atunci îi vede fața, iar nervii pe care îi avea înainte, toată starea negativă resimțită în urma conversației cu doamna Manson sau transformat în niște emoții ciudate și l-au găsit acum plin de fiori. Într-o fracțiune de secundă s-a ridicat și a schimbat direcția de mers, într-un ritm atât de alert,încât dacă îl vedea antrenorul ar fi fost chiar mândru de el. A mers fără a privi înapoi și a intrat în camera de serviciu, un loc unde des se ducea în trecut când avea nevoie de o secundă de a fi singur, de a-și reveni. Toată lumea avea așteptări de la el să fie un dur, iar toate preconcepțiile astea erau doar pentru că era un tip ce mergea la sală și arăta bine.
Ziua începuse de doar câteva ore și deja avea două probleme. "Trebuia să recunosc acei pantofi când am luat cartea de jos".

09:15
-Hei, ce s-a întâmplat aici? Te-a lovit vreo tornadă de ai dat toate alea pe jos? o întreabă amuzat, dar fără a stârni vreo reacție, Drew. "Ce neîndemânatică mai ești uneori."completează el." Hai să ne grăbim, deja am întârziat."