luni, 10 noiembrie, pacienta mea alex, s-a sinucis. eu însumi am găsit-o când urma să ne întâlnim în camera ei pentru ședință. pielea îi era de culoarea cerului înaintea unei furtuni de vară, un albastru-cenușiu întunecat. lacrimile îi erau uscate pe față și era mai moartă ca oricând. îmi spunea că e moartă, căci era mereu rece.
adevărul e că o îmbrățișa o melancolie rece. a reușit să-și arate frumusețea durerii sale. de altfel, una mică, știu că în interiorul ei era mult mai mare. era o intrusă pentru societate, reușind totuși să se ascundă în cineva și să se refugieze în cărți. iar când și-a pierdut ascunzătoarea, și-a dat seama ce înseamnă cu adevărat viața. cum e să fii .. pierdut. al nimănui.
astfel, terapia mea alături de ea se încheie și, probabil, așa și suferința ei. deși unii rămân aici chiar dacă pleacă.
era o fată bună..
joe mills, 2014
