Chimie perfectă

Brittany

Toată lumea ştie că sunt perfectă. Duc o viaţă perfectă. Am haine perfecte. Până şi familia mea e perfectă. Şi deşi asta e o minciună sfruntată, m-am dat peste cap ca să păstrez aparenţele că am tot ce- mi doresc pe lume. Dacă adevărul ar ieşi vreodată la lumină, toată imaginea mea perfectă s-ar duce de râpă.

Stau în faţa oglinzii din baie şi, în timp ce muzica se revarsă din difuzoare, şterg a treia linie strâmbă pe care am trasat-o sub ochi. Mâinile îmi tremură, fir-ar să fie. Începutul ultimului an de liceu şi revederea prietenului meu de care am stat despărţită o vară n-ar trebui să mă streseze aşa de tare, dar totul mi-a mers prost de când m-am sculat din pat. Mai întâi, ondulatorul de păr a început să scoată fum, după care a murit. Pe urmă mi-a căzut nasturele de la bluza preferată. Acum, creionul dermatograf pare să aibă propria sa voinţă. Dacă ar fi după mine, aş fi rămas în patul meu confortabil, mâncând fursecuri calde cu fulgi de ciocolată, cât e ziua de lungă.

— Brit, coboară odată.

Strigătul mamei se aude slab dinspre vestibul.
Primul meu impuls este să mă fac că n-aud, dar asta nu rezolvă niciodată lucrurile, mă aleg doar cu
discuţii în contradictoriu, dureri de cap şi cu şi mai multe urlete.

— Vin acu', strig, sperând că de data asta o să trasez linia dreaptă cu dermatograful şi-o să termin
cu machiatul.

Într-un final, reuşesc şi arunc creionul pe masă, mă verific şi răsverific în oglindă, închid
combina şi mă grăbesc să cobor.
Mama stă la picioarele scării noastre monumentale, cercetându-mi ţinuta. Îmi îndrept spinarea. Da,
ştiu, am optsprezece ani şi n-ar trebui să-mi pese de ce crede mama. Numai că voi nu ştiţi cum e să trăieşti în familia Ellis. Mama suferă de anxietate. Nu de genul ăla care se tratează uşor cu pilule mici şi albastre. Iar când mama e stresată, toată lumea din casă are de suferit. Cred că din cauza asta tata pleacă la muncă înainte ca ea să se trezească dimineaţa, ca să nu fie nevoit să dea ochii cu,ei bine,ea.

— Pantalonii sunt oribili, dar cureaua îmi place la nebunie, spune mama, arătând cu degetul spre fiecare obiect în parte. Iar zgomotul ăla pe care tu-l numeşti muzică mi-a dat dureri de cap. Slavă Domnului că ai închis aparatul.

— Bună dimineaţa şi ţie, mamă, îi zic, după care cobor scările şi îi dau un pupic pe obraz.

Cu cât mă apropii mai mult de ea, cu atât mirosul puternic al parfumului cu care s-a dat îmi înţeapă mai tare nările. Arată deja de milioane în rochia de tenis Blue Label de la Ralph Lauren. Nimeni n-ar avea motive s-o critice pentru felul cum se îmbracă, asta e sigur.

— Ţi-am cumpărat brioşele tale preferate pentru prima zi de şcoală, mă anunţă mama, dând la iveală o pungă ţinută până atunci la spate.

— Nu, mersi, o refuz, uitându-mă în jur după sora mea. Unde-i Shelley?

— În bucătărie.

— A venit noua îngrijitoare?

— O cheamă Baghda şi nu, n-a venit încă. Trebuie să sosească peste o oră.

— I-ai spus că lâna îi irită pielea? Şi că a căpătat obiceiul să tragă de păr?
Shelley ne-a dat întotdeauna de înţeles prin gesturi că nu suportă cum se simte lâna pe piele. Trasul
de păr este însă un obicei nou, care a provocat deja câteva dezastre. Şi dezastrele din casa noastră sunt la fel de simpatice ca un accident de maşină, aşa că e crucial să le eviţi.

— Da. Şi da. În dimineaţa asta i-am împuiat capul surorii tale, Brittany. Am avertizat-o că dacă nu se poartă cum trebuie, vom pierde încă o îngrijitoare.
Intru în bucătărie, sătulă s-o tot aud pe mama cu teoriile ei despre motivele pentru care Shelley îşi iese din minţi. Shelley stă la masă în scaunul ei cu rotile, ocupată să mănânce amestecul ăla preparat special pentru ea, pentru că, deşi are douăzeci de ani, sora mea nu ştie să mestece şi să înghită ca oamenii care nu au dizabilităţile ei fizice. Ca de obicei, a reuşit să se mânjească pe bărbie, pe buze şi pe obraji.

— Hei, Shell-bell, spun, aplecându-mă şi ştergând-o pe faţă cu un şerveţel. Azi e prima zi de şcoală. Urează-mi baftă.
Shelley îşi desface brusc braţele şi îmi aruncă un zâmbet pieziş. Iubesc zâmbetul ei.

— Vrei să mă îmbrăţişezi? o întreb, ştiind dinainte că asta îşi doreşte.
Doctorii ne spun mereu să interacţionăm cât mai mult cu ea, pentru că-i face bine.
Shelley încuviinţează din cap. O iau în braţe, atentă ca nu cumva să-mi ajungă la păr. Când mă
îndrept de şale, o aud pe mama cum icneşte. E ca un fluierat de arbitru care îmi taie răsuflarea.
— Brit, nu poţi să te duci la şcoală în halul ăsta.

— Cum? În ce hal?

Mama clatină din cap şi oftează, frustrată.

— Uită-te la bluza ta.

Asta fac şi văd o pată mare şi umedă pe pieptul bluzei mele albe de la Calvin Klein. Ups! Balele lui Shelley. O privire spre faţa trasă a surorii mele e de ajuns pentru a-mi spune ceea ce ea nu poate formula prea uşor în cuvinte. Lui Shelley îi pare rău. Shelley n-a vrut să-mi murdărească bluza.

— Nu-i mare lucru, încerc să o liniştesc, deşi undeva, în străfundul minţii, sunt conştientă că îmi strică imaginea „perfectă".

Mama se încruntă, udă un prosop de hârtie în chiuvetă şi tamponează pata. Asta mă face să mă simt de parcă aş avea doi ani.

— Du-te sus şi schimbă-te.

— Mamă, nu e decât nişte zeamă de piersici, îi spun cu grijă, pentru a evita ca totul să se transforme într-o ceartă în toată regula.

Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-mi fac sora să se simtă prost.

— Piersicile pătează. Doar nu vrei ca lumea să creadă că nu dai doi bani pe felul în care arăţi.

— Bine.

Ce n-aş da ca asta să fie una dintre zilele în care mama este în toane bune, una dintre zilele când nu
mă bate la cap.
Îmi sărut sora pe creştet, asigurând-o că saliva ei nu mă deranjează câtuşi de puţin.

— Ne vedem după şcoală, îi spun, încercând să par veselă în continuare. Pentru ultima rundă din
turneul de dame.

— Urc scările în fugă, câte două trepte deodată. Ajung în cameră şi mă uit la ceas. Of, nu se poate.
E şapte şi zece. Prietena mea cea mai bună, Sierra, o să-şi iasă din minţi dacă întârzii s-o iau cu maşina. Înşfac o eşarfa albastru-deschis din dulap, rugându-mă în gând ca trucul să funcţioneze. Poate că nimeni n-o să observe pata de salivă dacă o leg aşa cum trebuie la gât.
Cobor scările şi dau în vestibul de mama, care mă cercetează din nou din priviri.
— Îmi place eşarfa.
Pfui.
Trec pe lângă ea şi îmi îndeasă o brioşă în mână.

— Mănânc-o pe drum.

Iau brioşa. Mă îndrept spre maşină şi muşc, absentă, din ea. Din păcate, nu e cu afine, aşa cum îmi place mie. Ci cu banane şi nuci, iar bananele sunt prea coapte. Îmi aminteşte intr-un fel de mine ,în exterior pare perfectă, dar în interior totul e făcut terci.