Chimie perfectă

Alex

Alex, scoală-te.

Mă încrunt la fratele meu mai mic şi-mi pun perna peste cap. Împart camera cu fraţii mei de unsprezece şi cincisprezece ani, aşa că nu prea am scăpare, în afară de bruma de intimitate oferită de pernă.

—Lasă-mă în pace, Luis, rostesc răguşit de sub pernă.

— Nu te bat la cap. Mama mi-a spus să te trezesc, ca să nu întârzii la şcoală.

Ultimul an de liceu. Ar trebui să mă simt mândru că sunt primul membru al familiei Fuentes care va absolvi liceul. Dar după absolvire mă aşteaptă viaţa adevărată. Facultatea nu e decât un vis. Pentru mine, ultimul an de liceu e ca o petrecere de adio dată în cinstea unui proaspăt pensionar de şaizeci şi cinci de ani. Ştii că eşti în stare de mai mult, dar toată lumea se aşteaptă să te retragi.

— Mi-am pus hainele noi.

Vocea mândră a lui Luis răzbate până la mine, înăbuşită de pernă.
Nicio fată n-o să-i reziste armăsarului ăsta latino, continuă fratele meu.

— Bravo ţie, murmur.

— Mamă mi-a spus să-ţi torn o cană cu apă în cap dacă nu te scoli.

—E prea mult să cer un pic de intimitate? Îmi iau perna şi o azvârl în cealaltă parte a camerei. Îl nimeresc din plin. Apa se varsă, udându-l fleaşcă.

—Prostule! ţipă el la mine. Astea sunt singurele mele haine noi.

Prin uşa dormitorului pătrunde un hohot de râs. Carlos, celalalt frate al meu, rânjeşte cu gura până
la urechi, ca o hiena. Asta până când Luis îi sare în spinare. Fraţii mei mai mici se iau la bătaie, cărându-şi pumni şi picioare, şi totul scapă de sub control.
Ştiu să se bată, îmi spun cu mândrie, urmărindu-i cum se caftesc. Dar, în calitate de cel mai vârstnic membru de sex masculin al familiei, este de datoria mea să-i despart. Îl înşfac pe Carlos de gulerul cămăşii, însă mă împiedic de piciorul lui Luis şi aterizez pe podea, lângă ei.
N-apuc să-mi recapăt echilibrul, că mă trezesc cu apa rece ca gheaţa şiroindu-mi pe spinare. Mă întorc iute şi o văd pe mama,îmbrăcată în uniforma de lucru, udându-ne pe toţi dintr-o cană pe care o ţine deasupra capetelor noastre.
Mama e casieră la o bancă locală situată la câteva străzi distanţă. Nu câştigă cine ştie ce, dar ne-am obişnuit să trăim cu puţin.

— Ridicaţi-vă, ne ordonă, etalându-şi întreaga duritate.

— Ce dracu', mamă, zice Carlos, sculându-se în picioare.

Mama controlează ce a mai rămas în cană înmuindu-şi degetul în apa rece ca gheaţa, apoi aruncă
lichidul drept în faţa lui Carlos.
Luis izbucneşte în râs şi, până să se dezmeticească, se pomeneşte şi el murat. Când o să se înveţe
minte?

— Ai ceva de comentat, Luis? întreabă ea.

— Nu, doamnă, zice Luis, luând poziţia de drepţi, ca un soldat.

—Mai ai de zis şi alte vorbe urâte cu gura aia a ta, Carlos?

Mama îşi înmoaie din nou mâna în apă, în chip de avertisment.

— Nu, doamnă, rosteşte ascultător soldatul numărul doi.

— Dar tu, Alejandro?
Îşi mijeşte ochii şi îi fixează asupra mea.

— Cum? Da' eu voiam să-i despart, spun inocent, oferindu-i unul dintre zâmbetele mele irezistibile.
Îmi aruncă şi mie apă în faţă.

— Asta e pentru că n-ai intervenit mai devreme. Acum, fuga, îmbrăcaţi-vă cu toţii şi veniţi să luaţi
micul dejun înainte să plecaţi la şcoală.
Uite-aşa s-a ales praful de zâmbetul meu irezistibil.