Infinitul

Capitolul 1

            Adevărul? Adevărul e greu de explicat. El nu poate fi înțeles pe deplin, nici după ce îl vezi cu ochii tai. El poate fi doar presupus. Dar oare asta să fie tot? Noaptea care mi-a schimbat viața, să fie doar o simplă presupunere? Să fie doar o jumătate de adevăr? Să fie o incertitudine? Probabil nu voi afla niciodată. Și probabil ar trebui să nu mă mai gândesc la asta.
    Îmi arunc privirea către ceasul de pe birou. Este ora 21:00. În urma cu o ora îmi plecase ultimul pacient, dar eu am mai zabovit prin cabinet, prinsă în gândurile mele sumbre. Oare voi putea uita vreodată noaptea în care el a intrat cu mașina în stâlp? Oare voi putea uita mirosul de combustibil amestecat cu sânge? Voi putea uita ochii fară viață care rămăseseră fixați asupra mea? Țipătul care îmi ieșise atunci printre buze, voi înceta oare să îl mai aud? Durerea de la nivelul abdomenului pe care încă o mai resimt, o voi putea ignora? Cel mai probabil, răspunsul la toate aceste întrebări este nu.
    Decid într-un final să pun capăt tuturor gândurilor și să mă ridic de la birou. Îmi iau geanta și paltonul și dau să ies. Privirea însă, îmi pica pe diploma înrămată și atârnată pe perete. Luise Martin- psiholog. După accident m-am întrebat mereu de ce am ales să fiu psiholog. Ce rost are să intri în mintea oamenilor daca nu îi poți ajuta? Poate daca l-aș fi ajutat...
— Luise, ne vedem mâine?
O privesc pe Berta, colega mea, și mă forțez să zâmbesc.
—Desigur. Să ai o seara plăcuta, spun ușor absentă.
—La fel și tie draga mea, îmi urează și o urmăresc până intra în lift , iar ușile se închid în urma ei.
   Rămân din nou singură cu mintea mea. Clatin din cap și mă îndrept și eu spre lift. Ies din clădire, iar tocurile mele țăcăne pe astfalt. E o seară de primăvară caldă, iar arondissmentul al 9-lea este liniștit. Mă îndrept spre mașina parcată în capătul străzii când aud pași în urma mea. Inima mi-o ia la goana și mă cert în gând, pentru că iar am tendința de a intra în panica. Luise, nu ești singura care mai merge pe stradă!
    Brusc, simt cum cineva da peste mine și mă dezechilibrez. Cad în genunchi și îmi julesc palmele.
    —Ce naiba! exclam indignată și mă uit în spate.
     Un bărbat înalt îmbrăcat într-un costum bleumarin se întinde spre mine să mă ajute să mă ridic. Cred că are în jur de 30 și ceva de ani. Ochii lui albaștri mă privesc fix când în sfârșit mă uit la el. Aștept un ,,scuze’’, deoarece el a dat peste mine, dar acesta întârzie să fie rostit. Îmi încrucișez brațele la piept și mă încrunt la el.
— Știți, ar trebui să fiți mai atent pe unde mergeți...
— Îmi cer scuze, mă grăbeam și nu v-am văzut.
Am pufnit nervoasă. Nu mă văzuse? Chiar atât de mica eram?
— Da, cum spuneți dumneavoastră, spun acidă.
Mă răsucesc pe călcâie, întorcându-i spatele și merg mai departe. Vine după mine și mă apucă de brat. De data asta când mă întorc, lumina unui felinar îi cade pe chip și rămân ca trăsnită. Maxilarul bine definit, buzele pline și ochii aceia îngrozitor de albaștrii. Îl mai văzusem undeva, dar nu îmi puteam da seama unde.
—Serios domnișoară, nu am vrut să vă rănesc. Lașați-mă să vă văd palmele.
     Îmi ia mâinile în ale lui și le inspectează atent. Mă încrunt și mai tare încercând să îmi dau seama de unde îl cunosc.
—Vă rog să puneți niste gheață când ajungeți acasă, îmi spune pe cel mai blând ton.
—Vă cunosc de undeva? Întreb fară să mă gândesc de două ori.
     Un licăr îi străbate privirea și schițează un zâmbet.
—Nu cred, domnișoară. Mi-aș fi amintit daca v-aș mai fi văzut.
      Ceva din atitudinea lui mă face să nu îl cred.
—În regula atunci vă mulțumesc pentru sfat, spun și de data chiar mă întorc și plec, simtindu-i însă privirea ațintită asupra mea.
      Clatin din cap încercând să alung sentimentul că îl cunosc de undeva. Tot drumul spre casă am încercat să îmi scot scena asta din minte, fiind sigură că iar îmi joaca imaginația feste. După accident și după lovitura la cap, de-a lungul anilor am avut de multe ori senzația că sunt urmărită sau mai rău, că nu sunt singura în casă. De asta mi-am montat acum trei ani, doua rânduri de încuietori. Încă nu pot să îmi explic de ce am constant frica asta. Ca psiholog am încercat să caut o explicație logică în cărți. Din păcate nu am aflat nimic care să îmi justifice atacurile de panica și senzația că sunt urmărită. Majoritatea explicațiilor se concentrau în jurul șocului post traumatic, însă chiar și așa nu mă mulțumeau. Am o neliniște constantă și dacă uit să îmi iau pastilele de cele mai multe ori ajung să văd persoane sau lucruri care nu exista de fapt. Ba chiar în urma accidentului de acum cinci ani, am vrut să mă internez într-o clinica de psihiatrie, întrucât vedeam o umbră în mod constant. În urma unei examinări mi s-au dat niște pastile și mi s-a spus că nu mă pot interna, deoarece nu prezint niciun simptom clar de schizofrenie și că cel mai probabil am rămas cu traume în urma accidentului. Din nou, nu am fost mulțumită de explicație. Simțeam și atunci, simt și acum, ceva nu e în regula cu mine. Și da, poate că asta se datorează loviturii la cap sau faptului că am pierdut doua ființe dragi în acea seara. Oricare dintre variante ar fi fost, știam că nu sunt în regula. Știam că seara aia a lăsat în mine un gol uriaș și că nimic nu îl va putea umple vreodată.
    Parchez mașină în fata blocului și urc scările spre apartament. Apartamentul îmi rămăsese în urma morții lui. Îl cumpăraserăm împreună, dar doar unul dintre noi a rămas să se bucure de o priveliște superbă a turnului Eiffel. Deschid ușa și intru în casă. Mă izbește un aer rece, iar când aprind lumina îmi dau seama că am lăsat ușa de la balcon deschisa. Nu îmi amintesc să o fi lăsat deschisă. Totuși, nu e prima data când fac prostii de genul asta. De la accident se schimbaseră foarte multe. Eu mă schimbasem foarte mult.
    Arunc geanta pe canapea și îmi scot pantofii cu toc, trantindu-i pe podea. Intru în bucătărie să îmi pregătesc ceva de mâncare, întrucât stomacul meu începuse să protesteze. Scot o salata din frigider și câteva roșii cherie și le arunc în chiuvetă. După ce le spăl dau să le pun pe masa, dar le scap pe podea. Picioarele încep să îmi tremure când observ pe un colț al mesei un plic alb. Mă îndrept încet spre el și îl iau în mână încercând să nu îl scap din cauza tremuratului convulsiv. Numele meu este scris frumos pe o parte a plicului. Nu există niciun expeditor și nici vreo adresă. Dezlipesc încet banda adeziva și bag mana în plic. Nu îmi dau seama pe ce am pus mana decât în clipa în care scot conținutul la lumină. Când privirea mea întâlnește prima fotografie cu fătul în uter, scap ecografiile pe jos și încep să țip. Camera începe să se învârtă cu mine și lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji. Privesc fix punctul mic și alb care îmi schimbase viața în urma cu cinci ani, și uterul începe să mi se contracte dureros. Nu am apucat să o țin în brațe...