ONE OF A KIND

Chapter Eleven

CHAPTER ELEVEN
—jadeite

≡

Nu era o oră atât de tărzie încât soarele să nu fie suficient de puternic pentru a lumina cerul---era o ora cinci, era toamnă---noiembrie, iar asta era un bine pentru Taehyung căci nu era întuneric încă. Când va ajunge înapoi acasă probabil că cerul urma să se întunece; era un drum lung și era normal ca întunericul să-l prindă din urmă. Mergea lent și se bucura de luminile soarelui care deveneau ușor portocalii. Nu erau prea mulți oameni pe stradă, iar asta era bine. Totuși, nu era singur---gândurile sale nu l-au fi lăsat nici pentru o secundă singur când ele aveau misiunea de a-i face creierul un haos. Tot ce făcea Seokjin de fiecare dată când mergea la el era să pună o piatră mult mai grea pe spatele lui, cu intenția ca Taehyung să se scufunde și cel mai probabil înece în alegeri și---propriile gânduri. Nu era un idiot încât să nu își dea seama că cel care avea dreptate dintre ei era Seokjin, dar totuși singura lui alegere era să nu accepte și să nu asculte nici măcar puțin de Seokjin. Nu voia să creadă adevărul, ci minciunele pe care Taehyung le creea---nu era cazul de parcă Jungkook nu făcea la fel. Erau în aceiași oală până când contractul se va termina---

Taehyung, cu sau fără câine tot veți rămâne împreună dacă asta într-adevăr vă doriți.

Taehyung voia să facă ceva ca nu cumva să vrea vreodată să își dorească asta. Poate că trebuia și voia, dar în acel contract mai exista și semnătura lui Jungkook, iar dacă acesta nu voia atunci---

La ce tot mă gândesc, Jungkook de abia așteaptă să scape de mine.

Câteva minute mai târziu, Taehyung a tresărit slab când telefonul i-a vibrat din senin în buzunarul paltonului crem pe care îl purta. S-a oprit și și-a scos telefonul din buzunar, văzând că a primit un e-mail de le Seokjin. Primul lucru pe care a vrut să-l facă era să îl închidă, căutând-și de drum, însă totuși a deschis acel e-mail, ușor încruntându-se;

Taehyung,

O să-mi cumperi cea mai scumpă cafea de la cea mai scumpă cafenea dată viitoare.

Seokjin( ๏ิ₃๏ิ)

Și desigur că Taehyung nu știa ce anume l-a apucat pe prietenul său, dar după alte câteva secunde, a ales să ignore ciudățenile acestuia, pornind iarăși din loc. Deodată nu mai era în acel mod pentru a suporta orice legătură avea cu---tot ce s-a întâmplat în acele patru luni. Și-a strâns marginile paltonului în pumni, grăbindu-și pasul pentru a ajunge mai repede acasă. Jungkook urma să apară în mai puțin de cinci sau șase ore, așa că avea casa doar pentru el. Putea să se descarce puțin și după aceea să-l sune pe Seokjin, punându-i câteva întrebări pe care cu siguranță nu ar fi avut curajul să îl fi întrebat în față. Cum ar fi----Știi ceva despre atacurile de panică pe care le are Jungkook atunci când întâlnește străini?----ei bine, întrebarea această ascundea câteva secrete care erau puse acolo---dar totuși înlocuind inconștient numele Miei cu puternicul cuvânt „străin“. Sau poate că voia să afle lucruri noi despre Jungkook pe care nu le va putea scoate niciodată de la acesta----Spune-mi mai multe despre---adevărata emoție ascunsă după ochii săi negrii și goi. Poate că „tot“ era un cuvânt prea mare și---pe de altă parte, sentimental.

Nici măcar zece minute mai târziu, Taehyung a tresărit din nou când o mașină —destul de cunoscută— s-a oprit cu câțiva metrii mai în față de el. S-a oprit în loc, ochii săi rotindu-se spre numărul de înmatriculare. Inima i s-a oprit când realitate l-a lovit---mașina lui Jungkook s-a oprit chiar în fața sa, iar el nu știa care anume era motivul. În acel moment nu simțea nimic altceva decât frica de a nu dezvolta și altceva mai mare în afară de dorința inexplicabilă de a vorbi cu Jungkook. De asemenea, respirația i s-a blocat atunci când brunetul a ieșit din mașină, însă zâmbetul de acum câteva ore în urmă lipsea de pe buzele sale, înlocuit cu sprâncene încruntate și cu cei mai grei ochi pe care acesta i-a văzut vreodată. Taehyung se simțea rău---probabil că placarea lui de la birou pentru a-l lua pe el de pe stradă pentru a-l duce acasă i-a stricat modul bun în care a fost. Jungkook a deschis portiera pentru el, iar apoi s-a dus din nou pe partea lui, fără măcar ca să îi arunce o privire lui Taehyung. Cu un oftat strâns de gât, fotograful s-a grăbit pentru a se urca, ocolind vehiculul și intrând numai decât. L-a privit cu o ultimă privire pe Jungkook, care avea din nou aceai ochelari ai săi puși la ochi, pornind mașina puțin zbuciumat. În privința acelui e-mail, Seokjin a fost cel care cu siguranță i-a spus lui Jungkook să-l ducă, iar pentru că acesta nu-l putea să-l refuze, a fost obligat să plece pentru---el.

Desigur, aici vorbim de aparențe.

În momentul în care casa lor a venit în vedere, Taehyung a răsuflat ușurat. Liniștea din mașină pentru el devenise atât de grea încât i-ar fi spus lui Jungkook să oprească mașină, urmând să se descurce pe urmă. Dar la ce nu s-ar fi așteptat în niciun era ca Jungkook să parcheze mașina în parcarea casei. Brunetul s-a dat jos din mașină mai calm ca prima dată, deschizând portiera pentru Taehyung. Acesta l-a urmărit pe Jungkook la fel cu o față încruntată, neînțelegând schimbarea bruscă de comportament. Brunetul și-a scos setul de chei din buzunarul sacoului său, intrând de acea dată primul în casă, lăsându-l pe Taehyung să închidă ușile în urma lor. Pe de altă parte, Taehyung avea un impuls de a-i cere scuze lui Jungkook chiar dacă nu avea nicio vină cu nimic----neștiind asta, desigur. A primit oportunitatea potrivită pentru a trece în fața brunetului când acesta s-a oprit în mijlocul holului. Și-a ridicat privirea pentru a-și fixa ochii pe cei ai lui Jungkook;

"Jungkook---nu trebuia să faci asta. Nu știu ce i-a trecut prin cap lui Seokjin și îmi pare---"

Chiar înainte ca să poată să-și ceară iertare, Jungkook a făcut câțiva pași mai în față, ajungând să se apropie unul de altul prea mult---Taehyung a început să se panicheze ușor.

"Nici eu nu știu de ce i-a trecut prin cap lui Seokjin să îmi spună că ai plecat pe jos de la el când puteai tu să mă suni," Taehyung s-a uitat confuz la el, însă nu și-a primit șansa pentru a vorbi deoarece Jungkook a continuat; "Nu--nu îmi place că trebuie să aud de altcineva ceea ce faci. Știu că nu ar trebui să-mi pese---dar pur și simplu nu îmi place."

Jungkook și-a pus mâna în jurul brațului lui Taehyung încetișor--- Taehyung a tresărit----iar în acel moment a pierdut totul. Nu l-a atins înapoi pe Jungkook pentru a-l împinge de lângă el, însă a făcut altceva. Privindu-l cu ochi împăienjeniți, a încercat să se dea puțin mai în spate, șoptind un dur:

"Nu mă atinge."

Imediat mâna caldă a lui Jungkook s-a scurs de pe brațul său, acesta făcând câțiva pași mari în spate, privindu-l pe Taehyung confuz. Regretând decizia făcută, s-a uitat la ceas și și-a trecut mâna prin păr. I-a întors spatele lui Taehyung, iar fără alte argumente, a închis ușa cu un zgomot puternic, primind răspunsul la întrebarea pe care voia să i-o pună în acel moment;

Prezența sa în spațiul lui Taehyung era una nedorită.

___
Am spus că s-ar putea să mă scuz de la început.
Of, trebuie să clarific niște lucruri, dar eu cred că stați bine când vine vorba de „a avea răbdare“.

Necorectat(it's a bit short)