Simt cum sângele mi se scurge pe fată și-mi împiedică privirea. La dracu! Respir puternic și alerg mai repede printre crengile copacilor, nu pot să-i pierd. Nu acum, când ei sunt ultimul lucru pe care îl am. Alerg, alerg cat mă țin picioarele și țip, dar nimic.
-Icar! Iamin! vă rog, vă rog răspundeți. Nimic. Alerg și țip continuu. Au trecut două ore de când îi caut, am căutat peste tot, am început cu parcul în care se joacă de obicei, iar acum alerg disperat prin pădurea din jurul parcului.
-Iamin! Te rog răspunde! Icar! îmi șterg cu dosul palmei sângele și lacrimile de pe față. În liniștea nopții se aud pași pe frunzele uscate ale pădurii. Nu sunt ai mei pentru ca eu am înghețat în prima secundă când i-am auzit. Tac și ascult, nici măcar nu respir. Când văd două umbre în spatele meu simt cum sângele îmi îngheață în vene. Mă întorc si alerg spre ei. La naiba, și ei aleargă. Alerg mai repede decât am alergat vreodată, alerg pentru viață, da, pentru viață, căci ei sunt singurul lucru viu în viața mea. Fac un pas mare și îi pun pe amândoi la pământ. Si atunci aud cel mai frumos cântec posibil, râsul lor. Simt cum frica îmi eliberează sufetul și respir, respir pentru prima data în ultimele două ore.
- Iwin! spune Icar râzând în hohote. Îi simt mâinile mici cum îmi cuprind gâtul. Iamin îmi caută prin întuneric mana și mi-o strânge. Îmi dau seama ca pentru ei a fost doar un joc.
- Ne-ai găsit! Tati ne aducea aici în fiecare sâmbătă să ne jucăm împreună, spune Iamin și simt cum inima mi se frânge iar. Da, tati, era minunat. Era. Dar acum am rămas doar noi.
