Can the present erase the past?

Prima zi de libertate.

*

Ziua de azi începe ca oricare alta, stau pe băncuța maro care domnește parcă în centrul curții spitalului. E singurul loc din clădirea aia uriașă pe care îl mai suport, tocmai pentru că îmi dă senzația de libertate, sentiment pe care nu l-am mai avut de mai bine de un an. Singurii prieteni pe care îi am în acest loc sunt copacii care odată cu venirea primăverii și-au îmbrăcat trunchiurile în veșminte cărămizii, și rândunicile care se străng în fiecare dimineață în jurul meu datorită pachetului de biscuiți fără care nu ies în nicio dimineață din cameră. Oh Betty, mai e Betty, asistenta care a avut grijă de mine în tot timpul ăsta și care îi sunt profund recunoscătoare că m-a ajutat să nu innebunesc cu adevărat.

-Să ai grijă de tine și să mă suni imediat ce ajungi la mătușa ta! Rostește printre lacrimi Betty

-Bineînțeles că te sun! Mersi pentru tot Bet', stii doar că îți voi fi veșnic recunoscătoare pentru tot! Spun în timp ce încerc să îi dau drumul corpului ei firav din îmbrățișare, fără să izbucnesc în plâns

După încă câteva cuvinte înduiosătoare din partea ei, încep să mă mișc cu pași lenți către poarta spitalului. Când ajung în dreptul ei, mă intorc pentru a analiza înca o dată locul în care mi-am petrecut ultima perioadă din viață și după ce îmi mai flutur o dată mâna către Betty, trag adânc aer în piept și ies pe poarta.

Și acum? Acum ce fac, unde merg? Nu mai am ținut legătura cu nimeni în anul ăsta, nu am avut cum..

-De ce ești așa ambițioasă, Becca? Betty voia să te ajute cu toată inima, măcar până reușeam să îmi găsesc un joc sau să fac rost de niște bani.. Ughhh! Oftez nervoasă realizând cum gândul de a o minți că mă duc la mătușa mea care nu există nu mai e atat de bun

Cu o geantă medie ca dimensiune de voiaj în mănă, merg cu pași marunți într-o direcție oarecare neavând parcă nici curaj să îmi ridic privirea către lumea care mă înconjoară. Traversez strada pe trecerea de pietoni și brusc îmi răsuna în cap sunetul claxonului unei masini care nu era mai departe de fix un metru de mine. Mi-am închis ochii simțind cum picioarele parcă îmi ințepenesc. Dar ca prin minune, mașina a oprit, iar eu am expirat lung. Mi-am deschis pe rând ochii și mi-am îndreptat privirea către ea uitandu-mă însă nesigur. Am înghitit o dată în sec și am ramas pe loc încă întrebându-mă cum ar trebui să reacționez. Văd ușa din spate a mașinii deschizându-se, iar dinauntrul ei iese un baiat de vreo 19 ani, nu foarte înalt, blond cu ochii caprui și o frumusețe care nu poate trece neobservata. Constat după câteva secunde că îl privesc cu gura cascata cum se apropie de mine, cuvintele lui făcându-mă să tresar scurt.

-Scuze, scuze! Îmi pare așa rău! Șoferul nostru, nu este deloc atent. Esti ok? Te-a atins mașina?

Mă uit în ochii lui care par transparenti și atât de patrunzători, lucru care mă face să înghit o dată în sec.

- Eu...sunt bine. Eram doar... neatentă. Vina e a mea, nu ar trebui să traversez cu privirea în pământ. Scuze!

-Stai linistita! E vina lui Ed, nu e prima oară când e neatent.. își duce o mână la frunte și dă dezaprobator din cap, simțind cum rușinea care ar trebui să fie la șofer, o simte el. Uhm, te pot duce undeva? Privirea îi cade pe geanta mea, lucru care mă face șa îi imit gestul, grăbindu-ma să dau dezaprobator din cap.

-A, nu. Eu, uhm, uhm mergeam undeva. Adică încercam să găsesc un loc unde să merg și.. oftez știind că sunt cea mai proastă mincinoasă, dar hei, nu mă gandisem că o să ma întalnesc așa repede cu un străin care era să dea cu mașina peste mine și de care trebuia să ascund faptul că tocmai am ieșit dintr-un spital de nebuni, așa că era necesară nevoie de minciuna asta.

-Să înțeleg că ești nouă în oraș? Se încruntă ușor în timp ce lasă să îi apară și un zămbet pe față, gest care îmi indica că și-a dat seama că nu i-am zis adevarul privind motivul pentru care am o geantă în mână

- Da! Da, sunt nouă! Spun rapid aproape țipănd, realizând abia după cât de ciudat a sunat și cât de penibilă e toată situația. Scuze.. Sunt, uhm, puțin debusolată.. E prima mea zi aici și încercam doar să găsesc un loc unde să merg, îmi pare încă o dată rau pentru accident. Oh Doamne, ma simt asa de prost, pe lângă că mă consideră o ciudată oare acum mă crede și o mincinoasă?

-E în regulă, ți-am zis că n-ai avut tu nicio vină și că Ed a fost neatentul. Uite, ce spui dacă mă lași să mă revanșez și să te rog să vii să stai la mine pănă îți găsești o locuință?

Oh..Ohhh. Cât de drăguț.. NU! Nu Becca, nu o să stai la un necunoscut care era să te calce cu masina! Doar ca.. Ziua se apropie de sfârșit, iar șansele să îmi găsesc ceva în orele rămase sunt mici, poate nu ar trebui să repet aceeași greșeală pe care am făcut-o cu Bet'.. Of, străin cu ochi căprui, ce îmi faci tu mie..?

-Aș putea să... Adică doar câteva zile, până reușesc să..

-Doar câteva zile. Se grăbește el să adauge pentru a mă opri din a mă justifica

-Da, doar...

-Da, cateva zile. Am înțeles. Spune ușor amuzat, iar expresia si tonul lui mă fac să scot un hohot mic de râs, iar până să apuc să îi mulțumesc îmi ia geanta din mână și o așează pe bancheta din spate, urmând să îmi facă semn să intru, făcând mai apoi și el același lucru.

Mă uit catre șofer, un tânar pe la 50 și ceva de ani, îmbrăcat în costum și cu o pălărie pe cap, acesta mă observă în oglinda retrovizorie, gest care mă face să îi afișez un zămbet, urmând ca mai apoi să îmi mut privirea spre băiatul de lângă mine, pe care îl aud vorbind.

-Și, de unde ai călătorit..? face o pauză pentru că nu îmi știe numele, iar eu deschid gura mirată, simțindu-mă prost că nu i l-am spus pana acum. Cum am putut să uit?