Suflete rătăcite- Misterul fetei din pădure

PROLOG

~peste 20 de ani~
** Bună dragilor! Am tot primit întrebări legate de experiențele mele paranormale. Uite că a venit timpul și mi-am facut curaj să vă povestesc câteva întâmplări, care m-au marcat cel mai mult. Să știți că îmi e greu să povestesc. Dar înainte de a începe vreau să mai răspund la o întrebare care a întrat în spam „ Ce locuri bântuite/ blestemate ai vizitat pâna acum?" Ok, deci, o să încerc să le zic cât de cât în ordine cronologică: Lacul Vrajitoarelor, Pădurea Spânzuraților, Mănăstirea din Câmp și multe alte. Iar acum să încep să scriu așa-zisa pagină de blog.

Am fost înconjurată de paranormal încă de când eram un mic copil. Becuri care se aprind singure sau pâlpâie, uși care se mișcă, chestii din astea comune, care acum mi se par banale ( chestiile astea mi se întâmplau când locuiam în Bacău). Eram curioasă să aflu cine le produce, o fi strigoii sau doar imaginația îmi joacă feste. Dar fiind doar un copil, pe cât de curioasă eram să „ deslușesc misterul", pe atât îmi era frica. Acum am patruzeci și patru de ani și cunosc o grămadă de chestii despre acest subiect. De la 14 ani am început să mă documentez despre paranormal și chestiile legate de acesta, însă de mic copil am putut vedea așa numitele umbre din colțul camerei care stau și te pândesc, siluete umane făcându-mi cu mâna și spunându-mi să le ajut și tot felul de lucruri pe care unii le-ar băga în categoria absurdului.

Mulți spun că spun aberații, că sunt nebuna, etc. Ai mei m-au dus la psiholog, mai ales tata a însistat, dar acesta nu a putut să facă nimic. Mama m-a crezut în tot ceea ce spuneam și credea cu tărie că eu am o abilitate „supranaturală" (Acum mă cred și prietenii apropiați, mai precis, gurpul meu de pieteni format din soțul meu, prietena mea cea mai bună, un văr și încă câțiva prieteni apropiați. Această abilitate a stagnat pe parcursul anilor adolescenței dar la douăzeci și patru de ani a reapărut.
Pentru a dovedi ca nu spun aberații iar când vreo fantasmă apărea îi făceam în așa fel încât și ceilalți puteau vedea ce văd eu. Unii chiar credeau că am trucat pozele știind prea bine că eu lucrez cu aparatele foto și Photoshop-ul, dar eu nu trucam nimic. Am avut și un fel de jurnal cu poze și scriam acolo întâmplările petrecute. Nici nu stiu pe unde e, probabil pe undeva pe la fundul unui sertar sau dulap din casa de la București unde m-am mutat cu ai mei, înainte să încep facultatea.

Nu mai vreau să lungesc acest „cuvânt de început", o să vă povestesc una din experientele mele cu deslușirea de mistere intitulată „Misterul fetei din pădure", așa că... stați puțin și ascultați... **