Suflete rătăcite- Misterul fetei din pădure

CAPITOLUL 1- Poate nu urăsc așa de tare ziua mea de naștere

~27 iunie 2020~

E așa bine în pat. Câteodată aș sta ore în șir, să dorm sau pur și simplu să stau să mă holbez la pereții galbeni din marea mea posomorâtă. Azi am liber de la muncă, de fapt în fiecare weekend sunt liberă. Lucrez part time la o cafenea din Centrul Vechi al Bucureștiului, nimic surprinzător având în vedere ca facultatea pe care am terminat-o nu mi-a oferit posibilități să mă extind pe meseria mea. Și se face ca această meserie să fie și pasiunea mea, fotografia. Câteodată mai am evenimente, botezuri, cununii civile sau ședințe foto individuale. Din această cauză am decis să lucrez part time. Măcar știu ca dacă nu continui cu masterul părinții mei nu mă dau afară din casa.

Suntem o familie înstărită, tata, din fericire tatăl meu vitreg, deținând un restaurant sofisticat din centrul capitalei care după părerea mea nu mă dă în vânt. Bine nu pot comenta, mâncarea făcută de tata este mană cerească, dar nu îmi place mie sofisticareala, mă consider o fată simplă. Cat despre mama, este profesor universitar la secția de modă a facultății de arte și deținătoarea unui butic. Mă pasiona și pe mine moda, îmi place să mă îmbrac și să asortez chestii, dar dacă făceam asta cine mai făcea fotografii la creațiile mamei?

Exceptând toate aceste gânduri despre familia mea "perfectă" Azi e ziua mea și urăsc această zi din tot sufletul. Poate te întrebi de ce? Bunica mea, mama mamei, a murit în urmă cu 10 ani fix de ziua mea. Am ținut enorm de mult la ea. Ea era unica persoană care mă înțelegea pe lângă mama, pentru ca tatăl meu natural nu prea a fost prezent niciodată în viața mea, pentru ca avea destul de multe probleme cu anumite anturaje vicioase, de aceea mama a decis să divorțeze după moartea bunicii și să ne mutăm la București. Deci îmi urăsc ziua de naștere iar ai mei încearcă din răsputeri să celebreze această zi cu speranța ca îmi pot aduce un zâmbet pe chip.

Sunt întrerupă din șirul gândurilor când telefonul meu bâzâie sub pernă. E prietena mea Ancuța.

- Alo? Răspund.

-Mara, hei! Nu știu dacă pot ajunge în timp azi, are o întârziere enormă trenul. Stăm în ploiesti de peste o oră și nu știu când are de gând să se urnească din loc. Spune această îngrijorată.

- E în regulă! Nu trebuie să te îngrijorezi, doar știi cum sunt trenurile la noi. Vei ajunge mai târziu, dar să mă suni când ești aproape de București ca să plec de acasă, bine? Ai grijă! Și îi închid telefonul trantinduma înapoi în moliciunea așternuturilor.

Superb.

Ancuța este prietena mea din copilărie de când locuiam în Bacău. Mi a fost și încă îmi este alături. În fiecare vară a venit în București ca să o petrecem împreună și sa ne distram, practic mama o considera ca pe mezina familiei fiind cu un an mai mică decât mine. Însă anul ăsta va fi total diferit pentru ca se va muta în oraș din toamna. S-a decis ca este timpul să aplice la facultate, culmea e ca va aplica la moda, unde mama ii va fi profesoară.

Privesc în gol in tavanul care pare a nu se sfârși, iar razele de soare ale apusului parcă joacă alene pe perdelele ale de la geam. Strigătul mamei care vine de la parterul casei sparge bariera liniștii și tăcerii. Mă ridic vădit deranjată de chemarea ei și iau halatul care stă stingher pe scaunul de la birou. Azi nici măcar nu m-am chinuit să mă schimb în haine de casă sau ceva, am preferat să stau în pijamale.

Cobor scările mai mult în silă, când o perdea de confeti apare din neant în fața mea însoțită de niște bubuituri. Fraza tipică spusă la orice aniversare răsună în fața mea și parcă mă zgârie în urechi cântecul stânjenitor "La mulți ani cu sănătate!" Privesc în jur și aparent în fața mea sunt doar câteva persoane, mama, tata, vărul Alex, unchiul și... Ancuța?