Culmile Măreției

Capitolul 1

    Ca să nu își mai piardă gândurile, Daniel o luă pe poteci cunoscute doar de el. Şi totuşi îşi lăsa deseori calul să meargă la pas, ba chiar s-ar putea spune că-şi lăsa frumosul animal să meargă după cum îl purtau pe el însuşi visurile. Într-adevăr, simţăminte diferite, când pătimaşe, când triste, când pline de încredere, când apăsătoare, treceau rând pe rând prin inima tânărului, La gândul că trebuia să se mărite, privirea îi strălucea şi dădea calului pinteni, parcă ameţit, de aerul care-i şuiera pe la tâmple; apoi îşi spunea: "Este o femeie frumoasă." şi slăbea frâul din mână. Dar când se gândea că are numai douăzeci de primăveri, că nu apucase să-şi facă un nume, să-şi trăiască greșelile tinereții de cinste, o lua la galop de parcă ar fi alergat, spre glorie, până când îi venea în minte că va trebui s-o părăsească pe mica Diana cea atât de veselă şi de frumoasă şi atunci recădea brusc în melancolie, mergând din nou la pas ca şi cum ar fi putut să întârzie astfel clipa crudă a despărţirii. Dar îşi revenea, o iubea pe Diana ca pe o soră, nu era drept pentru ea să își irosească viața cu un pierde vară ca el. Nimic din această situație nu era pe placul său. Atunci, dând pinteni calului, zbura la fel de iute ca şi speranţa sa. Ajunsese şi, hotărâ un lucru, din acest suflet tânăr, dornic de fericire, bucuria alungase tristeţea.
Peste gardul ce înconjura livada bătrânului său tată, Dnaiel zări, printre pomi, rochia albă a Dianei. Îşi lega repede calul de trunchiul unei sălcii şi, sărind gardul, fericit şi triumfător, căzu la picioarele fetei. Dar Diana plângea.
— Ce ai, scumpa mea soţioară, spuse Daniel cu un zâmbet șarmant, având umorul la el.
— Lasă glumele... Tatăl tău mi-a zis că vrei să renunți la căsătorie.
  — Deci nu mă mai iubeşti, draga mea Diana?
— Eu?! Să nu te mai iubesc? strigă Diana. Cum poţi să bănuieşti şi să spui astfel de lucruri, Daniel? Nu eşti tu prietenul meu din copilărie şi fratele meu dintotdeauna? Nu m-ai tratat totdeauna cu bunătate şi dragoste? Când râdeam sau când plângeam, pe cine găseam eu veşnic lângă mine ca să-mi împărtăşească bucuria sau necazul? P Cine mă ducea în braţe când eram obosită? Cine mă ajuta să-mi învăţ lecţiile? Cine lua asupră-şi greşelile şi împărţea cu mine pedepsele când nu izbuteam să le ispăşesc singura? Tu! Cine inventa pentru mine mii de jocuri? Cine-mi făcea buchete frumoase pe câmp? Cine lua, în pădure, sticleţii din cuib pentru mine? Tu, numai tu! Te-am aflat în orice loc, pe orice vreme, bun, drăguţ şi devotat mie. Nu te voi uita niciodată şi, cât timp îmi va bate inima, tu, numai tu vei sălăşlui în ea; aş fi voit să-ţi dăruiesc fiinţa şi sufletul meu şi niciodată n-am visat la fericire decât gândindu-mă la tine. Dar tocmai asta ne împiedică să ne despărţim.
— Şi de ce? întrebă Gabriel.
Ea se ridică şi, lăsându-şi braţele să cadă de-a lungul trupului.
— Pentru că eu nu voi fi soţia altuia.
— Dar nici a mea, oftă Daniel ridicându-se de asemnea și plecând spre calul său.