Dezastrul meu

Capitolul 2

Tomy aleargă către domnul Klaus iar eu rămân fără reacție. Parcă trebuia să se întoarcă mâine. Fulgii de nea încă netopiti de pe umerii lui mă fac să îmi aduc aminte de viscolul ce a pornit afara din senin. Nu îmi aduc aminte sa mai fi nins vreodată atât de târziu, dar totuși suntem la munte.

— Tu! Tu l-ai adus pe tati asa repede. Ești zâna mea cea bună care îl aduce pe tati.

Cuvintele băiețelului ma iau prin surprindere și mă fac să zâmbesc, însă atunci observ ca tatăl lui mă privește, mult mai relaxat decât atunci când a plecat. Își poartă acum doar paltonul gri si cămașa ce este deschisă la primii nasturi, și chiar și așa nimic nu îi tulbură bărbatului imaginea dominatoare, puternică și atât de sigură. Își îndreaptă privirea către băiețel și îi spune cu blândețe:

— Tomy, tati trebuie să discute puțin cu domnișoara Smith, după care urc și facem orice vrei tu, bine?

Acesta dă puternic din cap și întreg părul i se zguduie, după care așezând un pupic pe obrazul tatălui său o ia la fugă către etaj.

— Eva, mă insoțești? Te rog!

Bărbatul mă privește cu ochii reci, fără vreo mimică ce i-ar putea trăda și cea mai mică emoție. Cum poate omul asta sa își schimbe atât de rapid starea de spirit!?

— Sigur!

Răspund in grabă realizând ca am stat până acum nemișcată, complet incapabilă de vreo reacție. Îmi urnesc corpul de pe scaun și îl urmez cu pași incerți pe domnul Klaus ce merge înaintea mea precum o felină, cu atât de multă siguranță, emanând eleganță și in același timp nemăsurată putere. Simt ca ținuta mea este nepotrivita pentru discuția ce o sa urmeze, dar cum nu mai pot schimba nimic, ma resemnez.
Ajunși în fața unei uși mari de la parter, Alexander își pune mâna puternică peste un dreptunghi din perete și aceasta se deschide numaidecât.
Ne aflăm acum intr-un birou ce are niște uși superbe care ies în aceeași gradina minunata. Aș spune că acest birou este chiar sub camera mea. În fața ușilor de sticla se află un birou impunător din lemn negru și un scaun ce enamă putere, pe care bărbatul se așează după ce îmi face semn către unul din fotoliile opuse lui.

— Ia loc! O să vină imediat și Diana, soția mea.

Mă conformez și îl urmaresc pe bărbat cu privirea până ce înconjoară biroul și se așează. Fiecare piesă din costumul ce îl poartă se așează perfect pe corpul lui. Parcă ar fi făcut pentru el. Probabil chiar este.

— Eva, cred că ești puțin confuză.

Puțin confuză? Am putea să spunem lejer că nu mai înțeleg nimic.
Îmi plimb mâna de-a lungul cotierei  în timp ce el întoarce un stilou pe toate părțile. Imi mușc buza de jos si scot primele cuvinte ce îmi vin în minte.

— Așa este domnule Klaus. Este posibil ca această situație să fi luat o altă întorsătură.

Ușa se deschide și femeia pe care o văzusem astăzi urcând in mașină își face apariția. Se apropie cu pași lenți și apăsați, cu tocurile răsunând pe podeaua neagră. Are o piele bronzată și un corp plin de forme bine definite. Din această poziție in care se află acum pot spune că este ușor intimidantă, ocolind biroul pentru a ajunge lângă soțul ei.
Acesta din urma ne face cunoștință și eu nu aveam nicio idee ca voi trece prin cel mai jenant moment din această zi când îi întind mâna femeii și ea își întoarce privirea către Alexander ca și cum nu mi-ar fi observat gestul. Mă retrag stânjenită și mă așez la locul meu. Îl văd pe domul Klaus tușind și trăgând de gulerul cămășii încercând parcă sa evadeze din această situație.

— Eva, după cum spuneam cred că trebuie să îți aduc câteva lămuriri.

— Suntem de aceeași părere, domnule.