Petale Roz & Sânge Roșu

3. I love you boy

Cum ar fi viața fără iubire?

Incredibilă, acesta este răspunsul. Fără iubire, nu ar mai suferi nimeni din cauza unei inimi frânte. Nu ar mai ajunge nimeni să își ia viața. Nu ar mai ajunge nimeni să își piardă încrederea în oameni. Poate că lumea ar fi un loc mai bun fără iubire, sau fără sentimente în general. Sună tare frumos când spui că îți dorești să trăiești într-o lume în care nu există sentimente; nimeni nu plânge, nimeni nu râde, nimeni nu suferă. Totuși, parcă nu este așa incredibilă o asemenea viață. De ce? Pentru că sentimentele sunt singurele care reușesc să facă diferența dintre noi și roboți.

Adevărul este că oamenii sunt tare ipocriți, și nu îmi este jenă să recunosc că și eu sunt o mare, foarte mare, ipocrită. Ne dorim să nu mai existe sentimente doar atunci când suntem triști, deprimați, cu moralul la pământ. Nu vei auzi niciodată o persoană care să spună, într-un moment de maximă fericire, că își dorește să aibă inima goală. Asta pentru că știm cu toții să apreciem momentele frumoase din viața noastră; știm să ne bucurăm de ele și să le cinstim așa cum trebuie. Dar momentele triste, în care plângem și suferim de mai avem puțin și leșinăm; urâm acele momente, chiar dacă sunt niște lecții de viață pentru noi. Pentru că fiecare om vrea să fie fericit toată viața lui, chiar dacă știe că asta este imposibil. Apreciem fericirea, dar urâm lecțiile de viață, și în loc să învățăm din ele, repetăm acele greșeli mereu și mereu, până ne dăm ultima suflare. Dar așa este viața, și este chiar foarte frumoasă, și cu bune, dar și cu rele.

Dar, sinceră să fiu, eu nu prea pot simți frumusețea vieții acum, căci mă lupt cu o inimă rănită și cu o boală provocată de iubire. După vreo două săptămâni de la vizita pe care i-am făcut-o doctorului meu de familie, le-am spus și lui Sohyun și Handong. Bine, mai mult au aflat ei de unii singuri.

- Yoon, tușești destul de urât, spuse S într-o zi, când vorbeam cu ea la telefon. Te simți bine?

- Sunt bine, i-am răspuns, încercând să îmi maschez alt tuset cu un chicot puternic și fals. Am luat... o mică răceală, am mințit, privind cu ochii îngustați grămada de petale ude de pe masă, toate ieșite din gura mea.

- Yah, Choi Seoyoon! Spuse Sohyun ușor nervoasă, și am putut auzi cum lovește cu palma de masă. Iarăși nu te-ai îmbrăcat cum trebuie seara și ai răcit? Ți-am zis eu că așa va fi! Ți-am zis că te vei îmbolnăvi iarăși, dar tu, ca de obicei, te-ai făcut că plouă atunci când eu am vorbit! Vrei să mori cumva? Te voi omorî eu, nu răceala, te asigur.

- Îți promit că mă voi vindeca până când trebuie să ieșim în oraș, am murmurat, scuipând în palmă altă petală.

- Ai face bine să o faci, îmi zise Sohyun dură, urmând să îmi închidă telefonul în nas.

Știam că Sohyun nu s-a enervat doar de dragul de a o face; era doar îngrijorată pentru sănătatea mea, căci știa că mă îmbolnăvesc ușor și că îmi revin greu. Îi păsa de mine mai mult decât îi păsa de ea însăși, așa că o veste rea legată de mine o aducea în pragul nebuniei. Și eu știam asta, și uram din tot sufletul meu să o mint, doar că atunci nu mă simțeam în care stare să îi spun adevărul.

Totuși, câteva zile mai târziu a trebuit să ne întâlnim cu toții; anume eu, Sohyun, Handong, Kihyun, Miyeon, Sooyoung și Seokjin. Le făcusem cunoștință tuturor în urmă cu un an, mai puțin și lui Miyeon pentru că nu eram prietenă cu ea în anii trecuți. Mă bucuram nespus să știu că toți prietenii mei se înțelegeau între ei. Așa că am stabilit ca într-o seară să ne vedem cu toții, pentru a sărbători faptul că șase dintre noi am absolvit liceul. Trebuia să fie o seară frumoasă, în care ne-am propus cu toții să uităm de toate problemele și să ne distrăm. Până și eu mi-am pus în minte să uit de toată situația complicată cu Kihyun și boala mea.