Hey! Eu sunt Timii, o fata de 13 ani, simpla, blonda cu ochii albastrii si cu un zambet fals mereu pe față. De ce fals? Pentru ca viata m-a pus poate putin prea mult la incercare pentru varsta mea, am avut momente in care tot ce imi doream era sa ma arunc pe geam si sa mor, dar am trecu peste. De ce? Pentru ca sunt puternica? Nu cred ca pot fi considerata o fata puternica! Mai de graba o fata egoista cu un orgoliu de nedescris...
*sad story*
Cand eram mica eram foarte rasfatata de catre tatal meu, pentru care eram totul. Mereu camd ma trezeam dimineata, pe perna de lamga mine gaseam ceva dulce, o napolitana sau o bomboana de fiecare data dimineata, cand se trezea tata, mergea la magazin, cumpara ce trebuia pentru casa si apoi imi lua ceva dulce, venea acasa si imi punea pe perna dulciurile, cand ma trezeam ma duceam in bucatarie si il vedeam pe fotoliul pe care statea mereu si isi facea treaba, sculpta, *tata era cel mai bun sculptor pe care il puteai gasi, primea foarte multe comenzi pentru farfurii sculptate care erau apoi trimise in alte tari, munca lui era apreciata de toata lumea, toti il placeau, era o fire calma, mereu dispusa sa dea cele mai bune sfaturi posibile*, ca de obicei mancam dupa care il ajutam pe el vopsind farfuriile ca sa termine mai repede si apoi ne jucam sau ne uitam la desenul nostru preferat ,,Cainele Clifford,, il iubeam pe Clifford si ca de obicei ce iubeam eu, iubea si tati....asta a fost pe la 4-5 ani. Pe la 5 ani jumate m-a invatat tata sa scriu cu litere de tipar, eram singura de la gradinita din grupa mare care isi scria singura numele pe cartile de colorat, mama era mai tot timpul la lucru asa ca nu prea a avut timp sa se joace cu mine dar a compensat faptul ca tati ma rasfata mereu. De ce o facea? Fiind mai inaintat in varsta isi dorea de mult o fetita blonda cu ochi albastrii si cand m-am nascut, si-a vazut visul implinit, cand m-a vazut prima data in bratele lui a plans de fericire.
Dar asa cum tot ce e mai bun repede trece, intr-o zi tata trebuia sa plece, nu stiu unde dar a spus ca in 2 ore vine inapoi....cum stiam cand trec orele, am vazut ca cele 2 ore trecusera si tata nu a venit m-am panicat, mereu isi tinea promisiunile, atunci nu! Aveam 6 ani si cel mai important om din viata mea disparuse fara urma, nu stiam nimic de el, stiam doar ca a plecat. Din acea zi mereu o intrebam pe mama de ce a plecat? Nu ma mai iubeste? Eram mica si era normal sa pun vina asupra mea, am crezut ca s-a suparat, ca nu ma mai iubea...din acea zi plangeam foarte des, imi lipsea enorm vocea lui si gesturile si TOT. Anul acela urma sa merg la scoala, dar nu vroiam sa merg la scoala fara tati, cine o sa ma mai ajute la matematica, tata era foarte foarte bun la matematica, stia tot ce era logic, de aceea nu prea credea nici in Dumnezeu, nu ii gasea logica, tot ce facea el avea o logica, cand se trezea isi facea in minte planul oentru ziua care incepe si asa o facea...
Intr-o dimineata, aveam 10 ani, m-am trezit si pe perna de langa mine era o scrisoare:
Printesa mea, imi pare rau ca am plecat fara sa te anunt si ca am facut o promisiune care nu am putut sa o tin, dar am fost nevoit sa plec, imi pare foarte rau dar in curand ne vom vedea, iti promit, tati te iubeste mult de tot!
Eram foarte fericita, mama mi-a spus ca scrisoare a venit saptamana trecuta dar pana nu a fost sigura ca ne vom vedea cu el nu mi-a dato, si bine a facut. In acea zi l-am luat pe Vince, fiul surorii mele mai mari, si am pornit pe mal, din 2 in 2 minute o intrebam pe mama cand il vad pe tati? Iar ea imi spunea mereu ai rabdare! La un moment dat, in departare in fata mea se vazu un barbat inalt si plinut era tatii, nu am mai stat pe ganduri si cu ochii inlacrimati am fugit aproape 20 de metrii pana la el si i-am sarit in brate. De atunci viata mea era perfecta, el statea in celalalt capat al orasului dar in fiecare vuneri mergeam la el si stateam pana sambata seara sau chiar duminica...La 2 ani dupa asta, sora tatalui meu, care statea pe strada cu mine, a murit de cancer, desigur, tata a fost devastat, distrus, nu trecea zi in care sa nu planga si in fiecare zi eram cu el pentru ca nu mai avea alt sprijin, mama era in Italia la munca si eu eram singura care il putea ajuta sa treaca peste, a reusit! Greu, dar a reusit, acum tati statea la 5 metri de mine si mergeam zilnic la el, eu stateam cu mama si cu Vince, dar cea mai importanta persoana pentru mine ramasese tata, mereu cand mergeam la el imi povestea cate ceva din viata lui, din care mereu invatam ceva. Anul asta, dupa 2 ani de la moartea surorii tatalui meu, este 29 iulie, ziua mamei tatalui meu, bolnava de cancer. Eram acasa, suna telefonul fix si ma duc sa raspund, o aud pe bunica mea panicata Timii, spunei lu mami sa vina repede ca e bai cu tatii. La auzirea acestor cuvinte m-am panicat enorm de tare, am inchis telefonul si cum mama era in oras, am sunat la salvare si am plecat inspre tatii, cand am intrat pe usa, era cazut pe jos, bunii a venit si mi-a spus direct, fara nici o retinere TATII NU MAI TRAIESTE! Atat mi-a trebuit sa aud si am inceput sa fac crize si sa tip. M-am calmat, am realizat ca trebuie sa ma port matur si am sunato pe mama spunandui ce sa intamplat, mi-a spus sa raman calma ca se grabeste! M-am dus la tatii l-am luat de mana si i-am spus in continuu ca nu poate sa ma lase asa, am nevoie de el, nu pot trai fara el, cum voi trece prin viata fara sfaturile lui? Dar am realizat ca nu are rost, era mort. Şuroaie de lacrimi imi acopera obrajii, mama si salvarea au ajuns iar eu am plecat acasa. Cel mai teribil cosmar al meu s-a implinit! Inca nu realizam ce s-a intamplat, inca vroiam sa il sun pe tati si sa ii aud vocea care imi spune ca ma pupa...si inca vroiam sa ii vad ochii cum ma privesc ca pe o stea, vreau sa ma pupe din nou pe frunte, vreau sa imi spuna din nou ca daca eu nu as fi el nu ar avea motiv sa traiasca. De ce nu mi-a spus ca nu se simte bine? Nu mai avea motiv sa traiasca? L-am suparat? Incepeam sa imi pun intrebarile de acum 7 ani cand a plecat, dar acum nu se mai putea intoarce, eram constienta de asta! Viata mea s-a schimbat total de atunci, zambetul meu care candva era cat se poate de real a disparut iar acum tot ce imi trece prin cap este faptul ca e vina mea! Gandul ca din cauza mea a murit nu imi dadea pace, nu puteam sa dorm, nu aveam pofta de mancare, eram depresiva. Ei bine dupa cateva saptamani mi-am revenit cat de cat! Acum la 5 luni dupa asta, este 00:03 si este 21 decembrie, ziua tatalui meu, dar azi in loc sa aprind lumanarea de pe tort, voi aprinde lumanare in memoria lui, nu vreau sa cred asta, nu vreau sa accept ideea, dar trebuie! Si voi reusi sa trec peste!
