Ai fost tu... şi nu ştiu cum, ai facut nu ştiu ce... şi-ai devenit nu ştiu cine.
Mi-ai zdrobit visele... dar nu înainte să le stropeşti cu apă, sperând c-or să se trezească... Şi eu s-adorm într-un vid infinit.
Mi-ai zâmbit apoi şi ţi-ai aruncat voalul auriu către vest, măsurând distanţa cu liniştea adâncă... Huh, dar eu încă puteam să-ţi aud murmurul, sufletul tău gemea şi doar glas de corbi îl animau. - Ai luat surzenie de la ei? De asta nu mă auzi?
Ai dispărut în ceaţa neagră cu copiii de mână. Pe ei îî aud joviali cum recită o poezie... Doar tu? De ce aud plânsete? Sufletul tău se destramă... paznicul plânge... tu de ce zâmbeşti ironic? Pe cine minţi fiinţă? Te minţi pe tine! Nu-l auzi cum se sfâşie? Nu vezi că-l pierzi?
Deşi nu te văd, te pot auzi... L-ai încuiat acolo şi nu-i permiţi să iasă. Îl sufoci! L-ai dus în centrul pământului şi l-ai pus să-ţi păzească găleţile cu apă.
Ale mele sunt aproape pustii şi murdare de sânge... dar le-am scos afară să strălucească sub razele soarelui.Tu crezi că eşti mai bogată doar pentru că-ţi sunt pline? Te înşeli! Eşti pustie si rece ca o temniţă! ~De fapt nu tu... ci creatura ce o afişezi.
Eşti albă ca varul pentru că ţi-ai sugrumat venele... Idioato! Acum sângele-ţi explodează pe lângă legături şi te murdăreşte, dar nu cu viaţă ci cu moarte!
Ţi-ai fisurat destinul sub pantofii tăi cu toc... În timp ce eu l-am primit fisurat! Eşti confuză, eşti pierdută... busola nu-ţi mai face faţă. Ţi-aş fi împrumutat-o pe-a mea, dar nu funcţionează decât pentru sine.
Eşti paralizată.. te-aş fi dus în spate chiar dacă mi-aş fi fracturat coloana! Dar mi s-a spus că fiecare se cară pe el... şi că nu putem căra pe altul. Omul e condamnat la singurătate, draga mea... la una amară, ce poate deveni dulce dacă nu-ţi ratezi şansele.
Mă întreb dacă vei triumfa, dacă te voi revedea...? Tu încă umbli încălţată într-o lume în care trebuie să mergi desculţ, cu sânge în palme şi tălpi. Dar tu eşti uscată... că te-ai şters de haine.
Îţi trimit vibraţii, e tot ce pot face acum... iar sufletul tău le acceptă fără contestaţii. Comunic cu el adesea, tu când o faci, e plat. Tu nu-l auzi. Tu rătăceşti pe meleaguri străine, ai trecut dincolo şi m-ai lăsat aici cu gânduri :
Destinul ne sapă!
Ne-am pierdut reciproc.
Tu rătăceşti în apă,
Eu rătăcesc în foc!
Azi se mai varsă din găleţile sângerii... Îţi trimit din puritatea lor (care n-a fost alterată sau deranjată de roşu) să te limpezească, îţi trimit un zâmbet să-l porţi din când în când. Să nu îl pierzi!
E darul meu pentru tine, străino.
