reflectare

Îşi terminase tura pe ziua de astăzi, cu zâmbetul pe buze şi ambele palme îndesate în buzunare, se aşeză pe băncuţa scuturată de zăpadă şi verde.  Părculeţul era plin, dar el îşi căutase locul cel mai retras unde putea să ia o gură de aer şi să îşi odihnească trupul. Scoasă din geacă un pachet de ţigări, având privirea în continuare aţintită spre oraşul aglomerat şi înzăpezit. Se putea simţi mirosul prăjiturilor şi a cozonacilor scoşi din cuptoare de la un metru. Stomacul îi ghiorţăi, dar nu îl băgă în seamă şi aşa avea să meargă acasă, dar nu înainte de a-şi răsfăţa viciul. În apartament îi era înterzis să fumeze, iubitul său era destul de sensibil, iar fumul de ţigară îl făcea să tuşească. Astfel că singurele clipe în care putea să guste tutunul era în aer liber sau la serviciu. Trasă adânc în plămâni aroma ameţitoare şi expiră mulţumit fumul printre buze. Continua să admire peisajul superb care îl ducea cu gândul la un film vechi. Da, era fericit şi împăcat sufleteşte. Tot ceea ce îşi dorise se împlinise şi nu se plângea de nimic. Viaţa sa luase o întorsătură bruscă, dar bună şi nici acum nu îi venea să creadă cum de reuşise să pună la punct toate problemele din trecut. Îşi aplecă înainte mai mult picioarele, îngropându-şi cizmele în zăpada albă. Trasă din nou din tigară şi lăsă apoi fumul să dispară în atmosferă. Timpul trecea greu şi fiindcă avea tot timpul din lume se hotărâ să mai stea puţin pe bancă şi să lenevească.

De la capătul potecii un glas tânguit răsuna puternic, iar cu paşi mari un băieţel  se apropie de banca lui, încercând să-şi stăpânească lacrimile mari şi fierbinţi. Bărbatul se uită la el pentru o secundă, apoi îşi mută privirea spre copacii împodobiţi de zăpadă. Copilul avea cel puţin şapte ani, poate se pierduse de părinţi, dar ce îl interesa pe el? Cu toate acestea nu scoasă nici un sunet, iar băiatul se aşeză într-un final pe bancă, ştergându-şi ochii cu mânuşile roşii şi groase. O tăcere sumbră se aşternu în parc, acum se părea că toţi dispăruseră, singurii prezenţi erau cei doi.

- Nu mă simt prea bine, mă doare burtica şi vreau la mami! Dar nu o găsesc, m-am despărţit de ea pe la jumătatea drumului. Voiam să alerg prin zăpada mare...

Cu coada ochiului îi zări privirea roşiatică şi buzele crăpate. Era un copil destul de drăgălaş, cu părul negru ieşindu-i prin căciula multicoloră, dar faptul că era atât de necăjit îi făcu inima să tresară. Tăcu şi ascultă în continuare ce avea de spus micuţul.

- Nu am făcut nimic rău şi vreau să mă întorc acasă, se lasă seara şi frigul... Nu cred că mă caută nimeni. Oricum toţi sunt atât de entuziasmaţi de premiile pe care Susanna le-a luat la ultimele ei concursuri. În ochilor ea este copilul model, iar eu... eu sunt doar o povară.

Mai scoasă din pachet o ţigară şi o aprinsă, inhală adânc din ea şi expiră fumul care acum prindea forme ciudate prin atmosferă. Din nou o tăcere apăsătoare se lăsă asupra lor, dar el simţea că ceva îl ardea pe dinăuntru, astfel că începu să vorbească.

- Mama şi tatăl tău sigur te caută prin nămeţi, eşti fiul lor doar. Poate că acum nu îţi dai seama, dar când vei fi mai mare ai să vezi cât de mult au făcut ai tăi pentru tine. Nu este nevoie să mai plângi, căci ei au un sigur defet, acela că nu ştiu cum să îşi arate adevăratele sentimente faţă de tine.

- De unde ştii asta? Nu ai locuit niciodat cu ei... Mă consideră un ciudat.

- Doar diferit. E ceva nou pentru ei, de aceea tu trebuie să le fii călăuză şi să nu te sfieşti din a te arăta lor cu adevărat. Te vor înţelege într-un final.

Băieţelul îşi ştearsă nasul de mâneca gegii şi ridicându-şi din nou privirea spre cel de lângă, îl privi cu admiraţie, ascultând fiecare cuvânt pe care îl spunea, luând aminte.

- Susanna e mai mare ca tine, trece prin pubertate cu siguranţă, are nevoie şi ea de atenţia părinţilor, dar cred că cel mai mult de atenţia ta. Să ştii că tu eşti muza ei. De aceea nu trebuie să fii trist. Eşti încă un copil mic, cu timpul vei realiza atâtea şi totul se va rezolva, căci sigur eşti puternic.

Privirile li se întâlniseră şi amândoi zâmbiră fericiţi. Băiatul nu mai plângea, iar bărbatu se ridică de pe bancă întinzându-i mâna celui mic. Urmau să meargă împreună în căutarea părinţilor, însă un glas feminin se auzi din îndepărtare, iar copilul tresări bucuros şi o luă la coană pe potecă, dar nu înainte de ai mulţumi străinului pentru că stătuse cu el şi îl consolase.

- Nu m-am schimbat de atunci! Sopţi încet printre buze bărbatul, care continuă să admire luminile oraşului.