Si oricat as vrea sa mi ascund trecutul, sa ascund ceea ce am trait, nu pot, pur si simplu simt ca nu mai pot. Nu pot sa uit. Retraiesc momentele la infinit ca si cum ar fi puse pe repeat, ca si cum niciodata nu s ar termina. Ce i drept asa mi sunt gandurile si sentimentele in mine. E ceva stricat. Eu sunt stricata. Am cate ceva pe care le am adunat din momentele mele nefericite, ma judec pentru ele, ma judec ca nu le inteleg. Ma judec pentru ca am fost atat de mult judecata incat am inceput sa simt ura oamenilor pentru altii, doar ca eu am fact asta iar si iar cu mine. Eu in loc sa i urasc pe ceilalti, ma uram pe mine ca n am fost niciodata de ajuns pentru ei, ca de fiecare data greseam sau nu faceam ceva bine. Ma uram mai ales atunci cand ii faceam sa sufere. Simt ca nu contez, simt ca nimeni nu s a gandit la mine si nici nu s ar gandi daca ar fi in locul meu. Ideea e ca am ajuns sa i spun pe ceilati pe primul loc in loc sa ma pun pe mine, sa ma iubesc, sa ma pretuiesc, sa am grija de mine. Am crezut ca o sa primesc si eu asta de la ei. Am crezut ca si ei ma iubesc dar nu e chiar asa, si azi am descoperit asta iar. In afara de familia care e nevoita sa te iubeasca si sa te accepte cu toate defectele tale, cu durerile din suflet si cu inima ranita, nimeni nu te va accepta asa cum esti. Pur si simplu numai pe ei te poti baza. Prietenii, azi ii ai, maine nu ii mai ai. Cand au nevoie de tine imediat te cauta, dar cand tu ai nevoie de ajutor, ii cauti si par de negasit. Si asa ajungi sa te intrebi daca chiar esti singur pe acest pamant si daca vei ajunge un om care nu poate fi iubit decat de familie. Te gandesti daca ti sunt prieteni adevarati, te gandesti si te razgandesti. De ce? Pentru ca tu i ai ajutat mereu, ai uitat de tine si mereu vor crede ca vei reusi sa faci asta si tot pentru ei. Si doare, doare sa ai asteptari . si cu toate astea eu tot ii iubesc, poate e o alta dependenta de a mea, nu stiu.. stiu doar ca am obosit, tare. Viata i complicata cand nu stii sa o traiesti, sa te bucuri de ea, sa ignori lucrurile grele prin care ai trecut. Imi e greu sa mi traiesc viata cand mi se intoarce mintea n trecut si realizez ca acele capitole nu s au inchis. Poate sunt nebuna. Sau poate nu. Cert e ca am mare nevoie de cineva cu care sa vorbesc, un expert care ma poate ajuta sa mi vindec ranile si sa mi traiesc viata, sa ma bucur de ea. Am nevoie sa fiu ascultata. Am pierdut prea multe zile, nu mai vreau, mai ales ca le am trait alaturi de oamenii care mi au facut viata grea. Viata asta e atat de ciudata, te indragostesti si iubesti numai persoane gresite si asta pentru a invata sa nu te mai daruiesti atat de mult si chiar sa inveti sa iubesti, numai ca in cazul meu s a intamplat invers am ajuns sa ma pierd mai mult decat am putut fi vreodata asa. Adica, imaginati va ca pur si simplu acum cateva zile am fost intrebata care sunt pasiunile tale, ce ti face inima sa zburde fericire,si practic n am stiut ce sa spun, am ramas blocata. Nu mai stiu nimic de mine. Chestia asta e ca si cum as renaste din cenusa, doar ca nu e placuta ci indurerata si plina de agonie intrucat nu te mai regasesti in absolut nimic. Acum, scriind asta realizez ca iubesc sa scriu, sa simt si chestia asta este unul dintre putine lucruri care ma mai tine in viata pe langa muzica si familie. Nu stiu, chestia asta face parte din mine. Nu e ca si cum mi as fi imaginat vreodata ca sa fac asta, ci doar pur si simplu s a intamplat si ma bucur de asta. Asa imi vars ofurile pe care le am. Este precum o terapie de vindecare a sufletului, a mintii, dar si a trupului atunci cand simt ca cedeaza. Ma simt bine sa mi pot spune gandurile aici. Scriind, mi am regasit bucatile lipsa din mine, si culmea sunt exact piesele pe care mi le doresc cel mai mult. Trebuie sa invat sa traiesc si fara ele, pentru ca viata nu este un puzzle pe care l arunci cand ai pierdut piesele,ci stai si le cauti pana la sfarsitul vietii. Asta i si frumusetea ei ca nu stii cand o sa le gasesti. E frumoasa, dar pentru mine e grea, acum. Ma doare atat de tare incat simt ca sufletul nu mai poate sta aici, vrea sa evadeze si sa duca undeva unde sa i fie mai bine, dar eu ma incapatanez si nu i dau voie sa plece. Am atat de multe ganduri in cap si da, unele sunt cele mai mari prostii pe care le poti auzi vreodata, dar sunt ale mele, sunt ceea ce simt, asa ca.. n am ce face.. Trebuie sa invat sa le las in trecut, dar singura nu pot si de aceea imi tot caut oameni care sa mi fie alaturi, sa mi asculte povestea si la final sa mi spuna ca totul o sa fie bine. Asta s a intamplat astazi. Am renascut dintr o criza existentiala de a mea care m a facut sa fac par un om disperat care trebuie sa iasa afara. Unui om caruia i urla sufletul, inima si trupul ca i sunt bolnave si are nevoie de ajutor. Un om care s a saturat sa astepte sa scapa de astea. Am simtit ca nu mai pot. Am innebunit, tare rau. M am innebunit singura. Dar o sa fie bine, cel putin asa mi s a promis. Au spus ca intr un final o sa fie bine si ca temerile mele sunt inutile, ca sunt un copil care merita iubit, un copil care a facut o gramada de lucruri minunate pe care le stie si el, in adancul sufletului, trebuie doar sa si aminteasca cine este. M a durut sa vorbesc despre asta cu ei. Le am reprosat ca n o sa ma stie nicodata, dar am explodat. Trebuia sa vars tot, si am varsat, dar nu tot, dar cred ca sunt pe drumul cel bun. Sunt un copil bun care e iubit desi nu stie asta, nu i s a spus asta, niciodata n a stiut ce i aia iubirea, probabil de aia nu si a dat seama ca are langa ea cea mai mare comoara pe care o avea un om, o familie. Imi iubesc familia desi uneori ii condamn pentru ca se las pacaliti de imaginea pe care o arat. Mi se citeste pe chip, in ochi, totul. Sunt atat de indurerati incat plang si eu cand ma uit in oglinda. Ma mir cum de acesti doi ochi verzui pot acunde atat de multe secrete si indurerari. Ori am ochii cameleonici, ori sunt o actrita mult mai buna decat as fi putut crede vreodata despre mine.
