Magie in mijlocul nicaieriului

Magie în mijlocul nicăieriului

(Nu am specificat in poveste, dar poate ajuta sa stiti: Sarah - 7 luni, Patrick - 2 ani jumate, Britney – 5 ani, Ciara & Liam - 9 ani, Aileen - 12 ani)

             Cu un mârâit frustrat, dădu pătura la o parte şi coborî din pat. Ar fi vrut să mai doarmă. Avea nevoie de odihnă. Dar Sarah plângea deja de aproape o jumătate de oră. O auzise încă de la primul scâncet, dar sperase – în zadar – că poate-poate se va ridica el să vadă de Sarah. Bărbatul însă… nu-şi mişcase nici măcar un deget. De parcă plânsul copilei nu ar fi sunat că într-un megafon în liniştea dimineţii. Dacă Sarah plângea din cauza unui scutec plin, avea de gând să i-l pună în cap.

             Papucii de casă nu erau lângă pat, aşa că porni desculţă – fapt pe care îl regret amarnic de îndată ce paşi în hol. Tălpile ei pluteau acum într-un lichid călduţ, de culoare gălbuie.

             -Poate e doar suc de mere. Te rog, să fie suc de mere!

             Dar o claie roşcovană se arătă de după un colţ de perete. Ochii de culoarea muştarului – exact ca ai tatălui lui, pistrui, un zâmbet vinovat şi un funduleţ gol.

             -Patrick, mami e foarte supărată pe tine, îl admonestă ea cu o voce răguşită de somn. Cheam-o rapid pe Aileen să vină să strângă. Sau, ştii ce, se răzgândi ea gesticulând în gol, trezeşte-i pe toţi.

             Când copilul dădu din cap în semn că a înţeles, Emaline îşi continuă drumul spre camera copilei. Micuţa nu tăcu nici măcar când fu luată în braţe. Scutecul ei era plin, dar spre dezamăgirea Emalinei nu de vreo bombă chimică, ci de… aceeaşi compoziţie în care călcase cu câteva minute în urmă.

             -Gata, puişor. Scăpăm de scutecul asta şi cine-o să fie mai frumoasă ca tine? se prosti ea încercând să înveselească copila. Eu sigur nu, nu cu cearcănele astea. Şi acum că tot veni vorba, continuă ea, ce-ar fi dacă de mâine încolo te-ai trezi cu o oră mai târziu, huh? Pentru mine, te rog! imploră ea. Nu de alta, dar altfel va trebui să scurtăm programul de joacă. Nu mai rezist şi trântorul ăla nu mişcă nici un deget să mă ajute, îi zise înclinând capul spre dreapta unde se afla dormitorul lor.

             Şi ceeea ce începuse printr-o joacă pentru a o distrage pe micuţă, sfârşi printr-o confesiune demnă de şedinţele terapeutice pe care nu şi le permitea.

             -Serios dacă mai rezist. Avem nevoie de o schimbare… de un strop de magie, pentru că altfel o să-mi pierd minţile. Sună stupid, nu-i aşa? întrebă ea şi fetiţa se încruntă. Aşa m-am gândit şi eu, dar ştii, în mintea mea a sunat destul de bine. Ce vreau să spun e că… au trecut treisprezece ani de când ne-am căsătorit şi prea multe s-au schimbat. Suntem că doi roboţi. El munceşte că tu să ai ce mânca, iar eu, stau toată ziua închisă în casă făcând curăţenie, mâncare şi teme. Şi spălând fundulețe murdare, se prosti ea din nou. Ia spune tu, ţi se pare normal?

             -Gaga! zbieră micuţa înfocată.

             -Exact asta am vrut să spun şi eu! Am intrat în rutină şi ştii şi tu ce zice teoria celor trei R. Rutină. Rugină. Ruină. Nu vreau să ajungem acolo. Mami va iubeşte prea mult că să facă una ca asta. Şi chiar dacă acum cinci minute aş fi vrut să-l strâng de gât, îl iubesc şi pe el. Vorbesc serios, îi zise copilei când micuţa începu să dea frenetic din cap. Dar s-a schimbat mult de când a început să mă curteze. Parcă suntem doi străini câteodată. Şi dacă nu aţi fi voi, mi-ar fi teamă că nu-i mai plac nici măcar prăjiturile mele. Mi-e dor să mă sărute de parcă asta îşi doreşte. Mi-e dor să fie cu mine, nu doar să scape de propriile frustrări. Nu te uita la mine aşa, domnişorico! O să ajungi şi tu la vârstă mea şi o să înţelegi despre ce vorbesc.