Gândurile mele

Greutatea

Primul subiect pe care vreau să-l dezbat cu voi , este destul de sensibil pentru mine. Dar îmi voi da silința.

Greutatea.

Nu, nu greutatea unei situații sau greutatea unui obiect. Greutatea mea.

Nu e ușor să fii o persoană grăsuță. 😂😂😂 grăsuță...grasă mai bine spus. Sunt o persoană grasă. O fată grasă. Și cel mai nașpa...O adoleșcentă grasă.

Când auzi "adoleșcentă grasă " te gândești automat la buling. Și te gândești bine amice. Ca o adoleșcentă supraponderală pot spune că sunt destul de trecută prin viață. Acest buling cu care am avut de-a face, și încă am, ma întărit mintal.

Încă țin minte prima oară când m-am confruntat cu asta. Eram conștientă că corpul meu se schimbase mult odată ajunsă în pragul pubertății, dar deoarece eram înconjurată de prietenii dragi și de familie , nimeni nu îmi reproșase până atunci că nu sunt ok pentru vârsta mea.

Fiind o fire sociabilă și plăcută eram apreciată de oamenii din jurul meu. Aveam mulți prieteni și chiar mă simțeam bine în pielea mea. Ca orice adoleșcentă, logic că îmi plăcea de cineva. Prietenul meu cel mai bun de pe atuci îmi era tare simpatic și petreceam mult timp împreună.

După un an de când eram perieteni, într-o zi în care ne plimbam prin parc făcuse o glumă destul de urâtă despre greutatea mea. M-am supărat destul de tare în momentul ăla...deși țineam mult la glumă, doar simplu fapt că gluma venea din partea lui mă rănise destul de mult. Încă țin minte ce tare ne-am certat și acea palmă pe care i-am dat-o la final înainte de a o lua la fugă spre casă. Din acel moment toate complexele au început și încă le am și în ziua de azi. După jumătate de an în care nu am vorbit cu el, ne-am împăcat iar totul a devenit bine cum era înainte, doar că complexele mele erau încă în picioare.

Începusem să port haine largi, negre, lungi. Pe atunci foloseam mult ruj de diferite culori în special roșu, dar renunțasem și la el. Părul pe care îl ondulam destul de des, acum îl păstram drept. Eram o altă persoană. Zâmbeam mai des doar pentru a ascunde că nu sunt bine. Deși eram într-o depresie destul de urâtă, preferam să ascund asta cu un zâmbet frumos pe care lumea îl adora. Eram și încă sunt o bună actriță. Familia mă considera imatură, dar nu eram, prietenii mă considerau amuzantă și se bucurau de râsul meu colorat, dar în interior nu râdeam.Băiatul respectiv mă considera împăcată, dar nu eram . 

Timp de patru ani de zile am devenit iar foarte apropiați, ...deși nu mai eram în aceeași clasă și aveam licee diferite, venea seara și mă conducea acasă, mergeam la petreceri împreună. Inima mea bătrea în contioare. Până când am ascultat de prietenele mele de la școală și îmi făcusem curaj să îi spun ce simt pentru el. Proastă mișcare...Normal că mă respinse. Motivul? Greutatea mea , logic. În momentul ăla am pus punct și am rupt orice legătură cu el. Era o persoană toxică pentru mine iar prezența lui mă complexa și mai tare. 

Normal că nu era singurul care a ajutat la zidirea complexelor mele. Oamenii  necunoscuți de pe stradă care fac glume proaste, unii profesori, chiar și unii membri din familie. Toți au contribuit la maximizarea complexelor pe care le am și azi.

Chiar și în ziua de azi port doar haine largi și lungi care acoperă mare parte din copul meu și am grijă la orice gest fac. Pentru că am impresia că lumea mă va judeca pentru gesturile mele și odată cu ele, greutatea mea va fi adusă în discuție. Încerc să fiu cât mai perfectă cu oamenii din jurul meu, doar pentru a nu le da motive de bârfă.

Uneori nu am chef să zâmbesc, dar o fac. Uneori nu am chef să fiu amabilă cu oamenii care îmi displac, dar o fac. Uneori nu am chef să ajut un om, dar o fac..Uneori vreau să spun ce gândesc, dar nu o fac. De ce? Pentru a nu fi judecată.

Odată cu venirea anului 2018 am hotărât să mă schimb. Să încerc să mă relaxez și să trăiesc la maxim. Să încep să mă iubesc mai mult și să accept că sunt așa cum sunt. Să mă accept pe mine atât spiritual, cât și fizic.

Este destul de greu, dar cred că sunt pe drumul cel bun. Încă am complexe, dar încerc să scap de ele încetul cu încetul.
Dacă înainte nu apăream în poze, acum mă simt ok cu ele. Nu îmi place 100% cum arat în ele, dar încerc să ignor asta.  "Poate mâinile mele sunt cam mari,  dar uite ce zâmbet frumos".

Sfatul meu este să nu vă închideți în jocul complexelor, indiferent care sunt ele. Nu uitați să zâmbiți sincer. Odată cu un zâmbet sincer și o conversație relaxată cu o persoană, aspectul fizic nu mai este așa de important. Dacă cineva vrea să te bârfească, o va face oricum. Așa că...fruntea sus și defilează cu demnitate. Lumea vorbește oricum, tu decizi pe cine asculți. Vă pup!

Mă scuzați dacă am greșeli sau ceva...sper să vă placă și aștept părerile voastre.  ✌💜😊