World of Unseen

Prologue

         Mă gândesc la aprinzătorul de felinare, la cărțile din biblioteca Ayléei și clădirea cu 24 de etaje în care n-am voie să fumez. De fapt, modul surorii lui Harley de a citi pe cele mai hardcore melodii rock; faptul că asculta Beethoven fumând și că m-a scos al naibii de neforțat din casă să "danseze pe fundalul felinarelor" în ploaie. Situațiile în care părul îi era atât de încâlcit încât încerca să-l ascundă cu o pălărie bej de material și dățile în care ironiza întreaga mea relație cu Harley. Manifestarea tristeții sale prin simpla sa prezență în salonul apartamentului la 4 dimineața. Modul în care glumea dacă nu zâmbeam intenționat și atenția nelimitată pe care avea grijă să o dea dezvoltării sale personale.

         — Încep să mă întreb dacă știi măcar unde mergem. Adică na, am încredere în tine, dar nu așa multă, glumește cu un curaj pe care știu c-o să-l regrete.

         Glumele ei seci.

         Ridic din sprâncene. Simpla sa naivitate și inocență... Îmi trec limba peste buzele deja uscate și mă uit în jur. Întunericul oricum nu mă ajută. Lumina telefonul Aylèei nu ar fi alinat situația nici ea. 

           Calmitatea mea o minte. Nu vreau să plec de aici. Harley are deja tot dreptul să mă urască. Domnul Quinn cu siguranță o să facă orice ca în cazul în care mă răzvrătesc să nu ajung departe. Mai mult de atât. Știu că nu o să fiu liber niciodată.

            Se oprește ținându-mă de mână. Nu văd. Aylée cu atât mai puțin. Bezna din jur mă face confuz. Știu unde e ea, dar nu știu unde suntem noi. Mă apropii puțin cât să mă asigur că-i ating umărul cu mâna, încolăcindu-mi brațele în jurul corpului său firav. Îmbrățișând-o atât de strâns, de parcă lumea urmează să ia capăt și să înceapă din nou în secole.

           Nu vreau să se termine așa. Încă nu știe că asta e ultima dată când mă vede. Sau în general, prima și ultima dată când o iau în brațe.

         — Sunt mai confuz decât tine, îi șoptesc la ureche trist.

         Nici nu trebuie să mă vadă pentru a ști că e singura șansă a sa în viață de a mă simți atât de vulnerabil.

         — Cum vine asta?

        Apucă strâns mâna mea dreaptă de la spatele său, care se află acolo din pricina îmbrățișării — de data asta de parcă nu are să-mi dea drumul vreodată. Scopul acestui moment m-a făcut să îmi retrag brațele din îmbrățișare forțat. Numai mâna cea dreaptă de care mi-a apucat două degete nu. Încă le ține. Știe ce o să fac în sinea sa, iar eu am un moment în care decid că m-aș întoarce.

          Totul se întâmplă atât de repede și neclar, încât simt că mai bine mor eu. Încât mai bine cad eu. Pot suferi asta. Ea nu.

         — În întuneric nu văd marginea prăpastiei, îmi trag degetele din palma sa caldă. Și nici tu, șoptesc ultimele trei cuvinte.

        Brusc, nu mă poate atinge nici dacă ar vrea. Dispar în neant, lăsând-o singură acolo.