3 Secunde de liniste

Capitolul 1

Imi asez paharul de apa pe blatul bucatariei. Incep sa vad luminile de pe tavan cum se schimba, aveau diferite forme, nici nu stiam cum de exista forme ca acestea, „Ce fel de ciudatenii mai erau si astea?". Ma trantesc in canapeaua din sufragerie, muzica era data atat de tare, toata lumea petrecea, dansa, bea mult prea mult alcool, dar cui ii pasa, aveam 17 ani si nimic nu ne putea opri; era ultima vara inaintea absolvirii si nu ne doream decat sa ne distram si sa profitam de aceasta vara la maxim. Totul se opreste. Era liniste. Nimic nu se mai intampla in jurul meu, era totul negru si eram doar eu, niciun prieten, nicio muzica si niciun fel de bautura. Las capul pe canapea si ma uit la tavan, sau cel putin, acolo unde trebuia sa fie tavanul. Era totul negru, pluteam intr-o mare de negru total. Era liniste, gandurile mele au disparut, inima nu mai batea atat de tare, vocile din capul meu nu mai strigau, ma simteam linistit; nu am mai simtit asta de mult timp, era impresionant cat de mult ma putea afecta acea pastila, dar totusi, ma simteam atat de bine; nu-mi doream ca aceasta senzatie sa se termine, dar cum toate lucrurile bune nu dureaza prea mult revin la realitatea trista, in care gandurile aproape ca nu mai aveau loc in mintea mea, realitatea in care am 17 ani si petrecerea la care eram era ultima inainte de a deveni major, era ultima la care puteam spune ca sunt un copil, unde greselile mi se puteau ierta pe pretextul ca sunt 'doar un copil'. 

Incerc sa ma ridic de pe canapea, dar se pare ca aceasta avea propriul camp gravitational acum, si m-a tras inapoi pe ea. Picioarele mi se simteau grele, mainile nu le simteam, nu mai simteam nicio componenta din corpul meu, doar ochii ce ma ajutau sa vad si urechile care capturau muzica data mult prea tare din jurul meu. Ma uit pe cronometrul telefonului, trecusera 3 secunde de cand si-a facut efectul acea pastila a carei nume nu il voi spune, si pana cand am revenit la realitate. Adica, eu am avut 3 secunde de liniste? Trei secunde in care lumea se oprise si eram doar eu, linistit si fara niciun gand. O parte din mine spunea ca nu este normal, dar un gand mai puternic ce facea ca acea parte care se opunea acestui gand, a avut o voce mai puternica si a castigat, imi doream mai mult, imi doream iar acele trei secunde de liniste, imi doream sa simt iar ca totul in jurul meu se opreste si eu plutesc intr-o mare de negru total, imi doream sa simt totul iar. Tentatia asta pe care o aveam acum, era atat de puternica, incercam sa ma opun dar nu am putut; scot plicul in care se mai aflau inca doua pastile si iau inca una, astept frumos pe canapea pana aceasta isi face efectul... Ah, asta era, cele trei secunde au revenit, eram atat de fericit, asta daca pot spune ca simteam fericirea atunci, ba chiar daca simteam ceva in acel moment. Revin la normal si decid ca nu mai vreau inca un moment din asta in aceasta seara. O sa pastrez acea pastila pentru cand aveam nevoie neaparat de ea. Ma duc la baie, imi privesc ochii, pupilele imi erau dilatate, lumina care nu era atat de puternica din acea incapere ma facea totusi sa strang din ochi deoarece mi se parea mult prea puternica. 

Imi dau cu apa pe fata si incerc sa ma calmez, sa las efectul sa se duca; aud o bataie in usa, „Max? Esti acolo?", zise o voce familiara. Deschid usa, era Alex. „ Stii cat te-am cautat?!", zise el pe un ton destul de suparat; „Am fost pe canapea pana acum si am decis apoi sa ma duc la baie", raspund cu frica de a nu-si dea seama de prostia pe care o facusem. Ma ia de mana, imi arata cat este ceasul, imi aduc aminte ca noi la 11 PM trebuia sa fim acasa, era deja trecut de miezul noptii. Scot telefonul din buzunar, se pare ca l-am dat pe mut in timpul in care eram prins in cele 3 secunde de liniste. Observ zeci de apeluri si mesaje de la mama noastra, incep sa-mi fac griji si cu cea mai mare viteza ies impreuna cu Alex pe usa casei. Ne luam bicicletele si pedalam cat se poate de repede. Speram ca mama sa nu fie atat de suparata, dar pe cine minteam, probabil ca era suparata si in acelasi timp foarte inspaimantata, deoarece nu i-am raspuns nici la apeluri si nici la mesaje. Ajungem in fata casei, luminile erau aprinse, doar in sufragerie, inca speram ca mama sa doarma si luminile sa fi fost lasate din cauza ca ea a adormit. Intram pe usa si o privim cum sta pe canapea, cu lacrimi in ochi, tremurand, uitandu-se la televizor. Se intoarce spre noi si vedem dezamagirea din ochii ei, mai mult dezamagirea era catre mine, era dezamagita de mine, nu de fratele meu. Ma duc cu pasi plini de rusine catre canapeaua maro inchis, ce mirosea mereu a flori, desi niciodata nu stiam cum se putea acest lucru, nu stiam ce fel de magie folosea mama pentru a mentine acel miros constant. O iau in brate si aud cum aceasta se abtine din a plange, a fost atat de speriata. Ii soptesc la ureche ca imi pare rau, si simt cum ma strange mai tare in brate, imi spune ca trebuie sa ma duc la culcare, maine o sa discutam despre niste reguli pe care va trebui sa le respect de acum incolo. 

Ma duc in camera mea si ma arunc in patul nefacut de cateva zile bune. Era o seara atat de placuta, afara era racoare si vantul ce adia intra la mine in camera, se simtea atat de bine. Patul se simtea atat de moale, era ca si cand era facut din puf. Ma las purtat de sunetul vantului si adorm in cateva momente.