Faithland

Amurg

A fost odata, un tinut locuit de creaturi mitice, creaturi la care nu te-ai fi asteptat sa existe, un loc rupt de realitate, in care magia era posibila.
Pacea dainuia de peste mii de ani, niciodata nu fusese vreun razboi pentru cucerire, toate creaturile isi cunosteau locul, respectul era ceva obisnuit.
Tot tinutul era scaldat in lumina si verdeata, paduri dese si ape limpezi, asa fusese de mii de ani.
De fapt locuitorii influentau clima zonei, daca totul era armonios, si vremea era la fel. Acest tinut minunat se numea Faithland.
O lume a credintei, a iubirii si a increderii.
Pana intr-o zi, cand ranchiuna si invidia isi facura loc printre sufletele creaturilor. Cand dorinta de putere si control devenea tot mai obsesiva, aceea de a detrona singurul si unicul detinator de cea mai puternica magie din univers. Zilele deveneau mohorate si ploioase, padurile incepeau sa se usuce, iar norii acopereau vesnic cerul. Tristetea si ura devenira ceva nou, necunoscut, dar care totusi se raspandea mai rapid decat o boala. Tot tinutul cazuse in groapa disperarii, luptele pentru supravietuire erau o normalitate, acum cel mai puternic reusea sa ajunga in varf.
O tacere acuta imprejmuia fiecare satuc din Faithland, totul amortise si parca un somn adanc se asternuse peste fiecare fiinta si planta. Raul lasa urme adanci, pe unde trecea lua cu el si ultima farama de frumusete si inocenta, dar daca ti as spune ca raul avea si el suflet?
Si ca se hranea cu cele mai mari temeri si ganduri egoiste din sufletul fiecarui monstru?
Asa pinsese viata, si totusi de unde aparuse?
Asta se tot intreba si Zahay, o copila a speciei mogon, zane care manipulau obiectele din jurul lor cu ajutorul mintii, slabe puteri magice, aproape spre deloc. Insa Zahay era speciala, ea nu poseda niciun fel de magie, si era privita cu oroare de catre cei din jur, ca un fel de ghinion umblator.
Multi credeau ca din cauza incapacitatii ei, raul se va abate si asupra celorlalti mogoni, asa ca o alungara din sat, fara sa se rusineze de nerozia lor.
Acum copila statea asezata pe o piatra, rupand cu degetele ei firave o frunza, gandindu se la ce va face mai departe. Nimeni nu ii ducea dorul, pana si familia ei fusese de acord ca e un pericol pentru sat, nimeni nu se ostenise sa o priveasca macar in ochi, cand o impingeau brutal spre iesirea din sat.
Poate ca asta era destinul ei, nedrept si nesigur.
Ceva oribil se intampla cu intregul tinut, toti se imbolnavisera de ura. Privea linistita cerul, negru, acoperit de nori. Sigur avea sa ploua, trebuia sa isi gaseasca rapid un adapost inainte sa se dezlantuie potopul. Se ridica in picioare si isi continua drumul care ducea spre padure, copacii incovoiati se aplecau greoi in bataia vantului, lipsindu-i si de ultimele frunze. Gemete fantomatice razbateau in intreg vazduhul, un stol de ciori tocmai ce isi luase zborul, dansand intr un cerc infiorator deasupra padurii. Totul prevestea ceva rau, dar fata trebuia sa isi continuie drumul. Cu un ultim oftat se facu nevauta printre copaci, doar norocul chior o mai putea ajuta acum, sa scape cu bine din situatia aflata. Ploaia incepuse, iar tunete turbate se loveau in nori, o lupta violenta care provoca lacrimi si scantei din sabiile care se inclestau sub forta bruta a zeilor nepasatori, Asa obisnuia bunica Zahayei sa ii spuna de fiecare data cand ploua...