Clara Barson auzise bârfe despre Bastian, bărbatul misterios care locuia într-un conac, izolat de lume. Lumea vorbea că-și îneca amarul în băutură și alungase cu răutate fiecare persoană angajată de părinții lui. Bărbatul nu dorea să fie deranjat, d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu-mi venea să cred că tocmai mi s-a spus să plec, la câteva ore după ce ajunsesem. Am urcat scările nervoasă, așteptând să-l văd pe Bastian intrând în dormitorul său, dar m-am oprit în loc când acesta nu se vedea pe hol. Pentru un tip lipsit de viață, așa cum părea, a mers destul de repede.
Probabil că nasul meu scotea flăcări, și aș fi fost în stare să țip pentru a mă descărca, dar nu voiam ca Bastian să creadă că sunt nebună, sau mai rău, că un animal sălbatic din pădure intrase în casă, în cele din urmă. Oricum, probabil că nu i-ar fi păsat de asta, și ar râde cu poftă dacă m-ar găsi mâncată de un urs sau lup înfometat.
Am intrat în dormitorul care ar fi trebuit să fie al meu, măcar pentru o perioadă, și am scos unul din geamantanele de sub pat, fornăind. L-am aruncant pe pat, aproape venindu-mi să plâng. Renunțasem la slujba mea de la restaurantul lui Alex, iar în satul ăsta, era foarte greu să găsești un loc de muncă disponibil. Tocmai de aceea mă ascunsesem aici, nimeni nu s-ar fi gândit că din toate locurile posibile, tocmai aici alesesem să vin. Fusese o mișcare inteligentă din partea mea. Mă rog, nu era că și cum cineva din vechia mea viață ar fi fost atât de interesat să mă găsească.
Eram pe cale să-mi strâng lucrurile, însă m-am oprit când telefonul a început să-mi sune. M-am încruntat, lăsând pe pat bluza pe care o luasem din dulap, și am luat telefonul în mână, ezitând. De fiecare dată când suna, mă crispam, dar de data asta am răsuflat ușurată. Era mama lui Bastian.
M-am așezat marginea patului și am înghițit în sec. Din câte auzisem, nu eram singura angajată care plecase cu coada între picioare încă din prima zi. Mă simțeam... că o lașă, tocmai de aceea îmi era și jenă să-i răspund doamnei.
Acum, dacă mă gândeam mai bine, asta eram eu: o lașă. Am fugit de trecut, iar acum aveam să fug din casa asta. Bastian îmi spusese clar că asta dorea, dar îmi era ciudă că niciodată măcar nu primisem o șansă să demonstrez că pot face asta. Constantând asta, mi-am dat seama că nu mai doream să fiu o lașă. Așa că, mi-am lipit un zâmbet pe buze și am încercat să răspund pe o voce veselă:
― Alo, bună ziua!
― Bună, Clara! Totul este în regulă? m-a întrebat cu o undă de îngrijorare, trecând direct la subiect.
― Ăm, păi, da, așa cred. Adică, înafara faptului că domnul Bastian nu mă vrea aici, am spus-o repede, că să scap.
Doamna Jess a mormăit ceva ce nu am înțeles.
― Mă așteptam la asta, mi-a explicat. Să înțeleg că renunți și tu? părea dezamăgită.
M-am gândit serios la asta, dar chiar vorbeam serios, nu doream să mai fiu o lașă. Voiam slujba asta, aveam nevoie de ea.
