Căderea Lui Icar

2. PRIETENI

          Tușesc sec și-mi ridic mâna apăsându-mi încet pieptul, încercând să-mi ameliorez durerea din piept. Simt cum ochii îmi lăcrimează și-mi duc cealaltă mână liberă spre față, ștergându-mi cu dosul palmei puținele lacrimi ce mi-au brăzdat obrajii palizi. Un tremurat ușor îmi cuprinde corpul și privesc spre fereastra deschisă prin care fulgii de zăpadă își făceau încet locul.

          Nu-mi pot aminti cu exactitate ziua în care am răcit ultima dată, dar știu cu siguranță că a trecut mai mult de jumătate de deceniu de atunci, iar acum, ca și atunci, sunt nevoit să mă tratez de unul singur, fără cineva căruia să-i pese de mine.

          Îmi întind corpul amorțit și mă ridic de pe canapea pentru a închide geamul care lasă frigul de afară să-mi intre în oase. Ezit câteva secunde, privind parcul gol ce se află vizavi de locuința mea, dar într-un final închid fereastra asigurându-mă că trag draperiile. Înhalez aerul în piept și sfârșesc din nou cu o tuse seacă.

          Iau pachetul nedesfăcut de lângă canapea și pășesc încet pe parchetul rece, îndreptându-mă spre bucătărie, aruncându-l în coșul de gunoi.

          N-am mai fumat de ani de zile, nici măcar nu știu de ce am păstrat acest pachet atât timp. Probabil pentru a-mi aminti în fiecare zi de tot ce am făcut.

          Soneria telefonului rupe tăcerea care mă înconjoară și cu pași greoi mă îndrept spre măsuța așezată în fața canapelei, văd numele apelantului și parcă o mă cuprinde o migrenă. Mă aplec și ridic telefonul, dar brusc încetează să mai sune, făcându-mă să oftez. Deblochez telefonul și îl apelez pe Eliot.

       — Ați accesat căsuța vocală al lui Eliot, după bip nu lăsați niciun mesaj vocal pentru că oricum nu le ascult.

          Idiotul. Probabil din nou a intrat într-o problemă. Mă jur, omul ăsta nu poate sta două zile consecutive departe de probleme. Parcă ar avea un magnet pentru ele.

          Ignor faptul că mă simt al naibii de rău și mă îmbrac, îndesându-mi telefonul în buzunarul din spate al pantalonilor. Iau geaca pe mine și după ce mă încalț părăsesc apartamentul închizând ușa în urma mea.

          Traversez strada și fac semn unui taximetrist pentru a se opri dar sunt ignorat și continui să merg cu rapiditate, simțind cum încep să tremur din cauza frigului. De obicei nu am o problemă cu sezoanele răcoroase, nu puține au fost dățile în care am mers în tricou în plină iarnă, dar datorită faptului că sunt bolnav, trupul începe să-mi tremure de parcă e fãcut din gelatină. Îmi îndes mâinile în buzunarele gecii și expir aerul cald printre buze.

       — Domnule! Domnule!

          Un glas de copil mă face să-mi întorc privirea în direcția din care s-a auzit, dând cu privirea de un puști mic și slab care trăgea cu vârful degetelor de mâneca unui bărbat care părea a fi de-o vârstă cu tatăl meu.

       — V-ați scăpat portofelul. Băiatul îi întinde un portofel care din piele și mă întorc cu intenția de a-mi continua drumul, dar dintr-o dată se aude o plezniturã, făcându-mă să mă opresc.

       — Hoțule! Las că te învăț eu să nu mai pui măna pe ce nu-i al tău! Bărbatul îl prinde de brațe și zguduie trupul firav.

          Puștiul încearcă să se retragă din strânsoarea omului, dar acesta nu are nici o intenție să-l lase. Decid că am asistat prea mult la scenă și îmi îndrept pașii spre aceștia, prinzându-l de încheietură pe bărbat pentru a-l împiedica din a lovi din nou corpul fragil al copilului.