Tot ce are legătură, din copilăria mea, cu bunicii se leagă de noțiunea de duminică. Sau de vacanță.
Copil unic, cu un tată mai copil decât mine și o mamă devorată de ideea că educația copilului este, dacă nu perfectă, atunci măcar pe aproape, dacă și numai dacă părinții se ocupă de asta personal, permanent și fără delegări de nici un fel, am fost permanent supravegheată, monitorizată ori determinată fără discuție de ai mei. Bunicii alintă și răsfață peste măsură, plantează sămânța împotrivirii față de reguli, spunea mama nu cu aceste vorbe, dar cam pe-acolo, s-ar fi zis ca o zi pe săptămâna era prea deajuns. Regula no.1 a mamei: copilul crește acasă la el, cu mama si tata. Punct!
Singurele excepții de la regulă erau duminicile și parte din vacanțe. Atunci începea distracția, încântarea, melodrama și râsul. Chiar de dimineață șantajul era aplicat non stop... dacă nu faci cutare sau cutare lucru, nu mergem la bunici! Aș fi răsturnat pământul dacă asta ar fi fost condiția vizitei duminicale.
Locuiau într-un cartier la periferia urbei noastre, învecinat cumva cu partea cea mai nevizitată a Grădinii Botanice, o străduță în pantă, pietruită cu piatră cubică dispusă în evantai, cu cișmele vopsite în verde la un capăt și la celălalt.
Două șiruri de căsuțe modeste de o parte și de alta, grădini și pomi fructiferi, obligatoriu straturi înguste cu flori în fața porții și băncuțe de lemn cu scop strict de socializare...
"Bună seara, madam Dăscălescu, gata cu treaba pe azi, nu-i așa?!", Bună seara, domn'Tănase, cum mai e Tincuța cu genunchii? I-a fost de leac alifia de la domn' doctor Fischer?", "Daa, cu adevărat om de la Dumnezeu, omul asta... după două zile s-o ridicat din pat ca și cum i-o luat durerea cu mâna și s-o pus să coacă plăcinte! Acu' vin de la fată, că m-o trimis să-i duc și ei câteva.", "Seară bună, domn' Tănase și spune Tincutii multă sănătate!", "La fel și dumitale, madam Dăscălescu. Bună seara!" ..și omul pleca fluturând pe lângă el sacoșa de rafie în care zdranganeau câteva borcane goale.
Bunica privea după el cu-n fel de mulțumire nedefinită că Tincutii i-a trecut durerea de genunchi, că o copt plăcintă... și seara arunca deja umbre peste gardul de uluci cochetând îndrăzneț cu parfumul de regina-nopții...
Apărea alergând și fina Valerica în papucii de casă cu pompon, capot înflorat de zanana și bigudiurile ascunse sub baticul legat în nod mic drept în frunte. N-o prea plăceam, poate și pentru că atunci când apărea ea bunica mă apăsa ușor pe umăr și aplecandu- se către mine ca să-mi prindă privirea îmi arunca un zâmbet de scuză..."Ia vezi tu, puica mamii, dacă bună -tu o fi închis cotețul la orătănii, ori s-o fi luat cu pardalnicu' cela de ziar ca asară..."
Știam că orătăniile erau închise, chiar eu făcusem asta și mai știam că trebuia musai să plec în curte pentru că bunica și fina Valerica aveau să vorbească "de-ale oamenilor mari" unde urechile pruncilor n-au ce căta. Mă dădeam în vânt după vorbele oamenilor mari, dar peste spusa bunicii nu se putea trece și-apoi vedeam vârful incandescent al țigării bunicului, undeva în capătul ceardacului , sub bolta de iederă...
Bunicul avea să-mi spună una din poveștile lui uimitoare ce-l urcaseră de-a lungul vremii pe locul dintâi între preferații mei. De dincolo de gardul înalt de scândură rindeluită din capătul grădinii năvăleau sunete melodioase ritmate...acordeonul lui nea Stelică umplea seara și strada, c-un fel de cântat în doru' lelii, fără țintă, doar să știe și să știi că există...poate și de dorul Lenuței lui, fugită pe neașteptate la începutul primăverii cu un vatman tiganos și mustăcios, tocmai la București, zicea fina Valerica clipind cu subînțeles către ochii cu bici ai bunicii.
Așa era acolo și atunci, fiecare știa tot despre fiecare. Își cunoșteau unul altuia copiii, metehnele, preferințele muzicale...
Se știe că orice pădure își are uscăturile ei, iar acolo uscăturile - vreo două la număr - erau alde Cazaban, Pauleț și numai câteodată Fănică Usturoi... cam de două ori pe lună, când uita să mai plece din bodega lui Moroșanu, unde într-un târziu își abandona chenzina și echilibrul, ajungând târziu, spre miezul nopții pe trei cărări, cu servieta de-a târâita și pălăria pe ceafă.
Molfaia printre dinți exclamații ragusite, jumătăți de întrebări adresate nimănui și scuipa zgomotos peste garduri buchete încâlcite de înjurături complet neacademice ce răscoleau câinii de prin curți și plantau sămânța încrâncenarii cu care babele insomniace marunțeau delaolalta cruci evlavioase și blesteme.
In restul timpului era un om de treabă, puțin timid chiar, își scotea pălăria când saluta vreun vecin, se înclina cu un "Sărut mâinile"în apropierea fiecărei femei, chiar și mie îmi zicea: Sărut mânuțele, mică domnișoară!, ceea ce mă făcea să mă ascund în spatele bunicii și să-l privesc cu jumătate de ochi.
Toate astea le-am aflat pe parcurs, nu deodată, dar veneau la pachet cu duminicile bunicilor, deci erau fascinante și pline de neprevăzut.
Bunicul era în ochii mei un fel de erou de poveste, înalt, bine făcut, cu părul des pieptănat peste cap și mustață...Ah, mustața lui mă fascina: subțire, bine conturată deasupra buzelor întinse într-un zâmbet mai subțire decât mustața... se pare că de la el am moștenit malitia și replicile izvorâte direct din aceasta.
Când făceam vreo nefăcută și bunica, fără să-și piardă calmul, îmi trăgea câte un ML - așa -i zicea bunicul, Muncă de Lămurire - bunicul își dregea glasul cu subînțeles și glăsuia dulce: "Mata, Alexandrino, trebuia să iei de la albine (aveau doi stupi în grădina din spate)doar mierea și zumzaitul, nu și acușorul..." și lăsa fraza în suspensie privind-o peste ochelari, cu zâmbetul acela subțire pe care i-l iubeam fără să știu prea bine de ce.
Bunica strângea din buze și își ascuțea privirea pe sub sprânceană a nemulțumire... privirea asta o avea uneori și mama acasă, când tata uita că e tată și redevenea copil țopăind cu mine în jurul mesei și punând în primejdie integritatea paharelor și farfuriilor așezate ca la paradă pentru cină. Și se mai pare că și eu, mulți ani mai târziu, mă foloseam de "privirea cu bici"(de la fecioru-meu citire!) moștenită pe linie maternă.
Bunica era la vremea aceea o femeie mărunțică și armonioasă cu ochii verzi și par negru, ușor inspicat, strâns la ceafă într-o coadă împletită strâns, răsucită melc și prinsă în spelci. Când era bine dispusă îmi spunea "puica" sau "veverița", făcându-mă să chicotesc și să-mi incretesc nasul și asta se petrecea mai tot timpul.
O iubeam cu un soi de disperare prost ascunsa pe ea, îl adoram pe bunicu' și casa lor îmi părea Raiul pe pământ.
Și ce plăcintă cu brânză făcea! Poale-n brâu...o nebunie! Pot spune cu mâna pe inimă că plăcinta cu brânză a bunicii era tot un soi de duminică în săptămâna din lumea plăcintelor...
CITEȘTI
Duminici
RandomNu fără motiv sunt zilele de luni atât de ... detestabile! Urmează , cronologic vorbind, duminicilor.