Trei povestiri de Craciun

1. Carla

    Cu un genunchi sprijinit leneș de marginea mesei, înghesuită puțin în scaunul scârțâitor și cam desurubat, al cărui spătar se înclina prea mult înapoi, scria într-o poziție care îi dădea mereu dureri de spate, dar la care n-ar fi renunțat pentru nimic în lume. 

    Privea din când în când, cum afară plouă, apoi spre monitor și iar, spre tastatură, cu prostul obicei de a privi tastatura, în timp ce scria doar cu două degete și remarcă nepăsătoare, un firicel de ață atârnând de la marginea mânecii stângi a bluzei, agitându-se la fiecare mișcare...ar trebui să-l taie, sau să-l rupă naibii, dar îi este neînchipuit de lene și-apoi n-o deranjează, ba chiar, simte că o inspiră...

    Îi venea să ridice dintr-un umăr, închipuindu-și sprâncenele maică-sii ridicate a mirare "auzi colo, o inspiră un fir de ață care atârna cu neglijență !", dar nu ar deranja-o nici asta, nimic nu părea s-o deranjeze în seara asta...poate, doar neliniștea febrilă că în mai puțin de trei ore avea un tren de prins și o călătorie lungă în față... 

    Se opri puțin, pierdută în contemplare, privind dincolo de cei o mie și ceva de pixeli pe verticală și încă atâția pe orizontală, prin câmpul magnetic care o îmbătrânește accelerat...spunea mereu că "tehnica" o urăște și - de ce să nu recunoască? - e reciproc...Uneori, însă, e frumos...ca acum...Muzica o asurzește, mereu răsucește prea tare butonul de volum, se așteaptă să crape vreo boxă. 

    Îi sună telefonul, răsucindu-se pe colțul mesei din cauza vibrațiilor și se mulțumește doar să-l privească, deși citește mare, pe ecran : Mamă-ta!...Știa că ar urma o predică maternă urzicată și urzicatoare, dar acum nu are chef... 

    Îi este lene, oricum nu ar auzi ce spune și ar trebui să se ridice puțin să ajungă la butonul de volum, să-l răsucească...iar acum nu vrea să facă asta. Nu vrea să facă nimic, nu vrea să se miște din scaun, din poziția de fachir în care se parcase cu o statornicie vecină cu nepăsarea, nu vrea nici măcar să plece la ai ei, vizita aceea aproape obligatorie o dată la două luni... Bucuroasă ar pierde trenul, poate chiar îl va pierde. Încă nu știe ce va face. 

    Telefonul nu mai sună și și-o închipuie pe maică-sa, luându-și ochelarii de pe nas, trântindu-i pe măsuța de lângă fotoliu, alături de telefon și exclamând către tatăl ei, adâncit în fotoliul din față, cu ochii în vreun ziar : "Fata asta îți seamănă leit, nu s-ar mișca, domnule, mai repede, nici s-o pici cu ceară!". Așa era, nu s-ar mișca. De ce ar face-o? Nu e ca și cum ar așteapta-o cine știe ce mare fericire cu termen imediat de expirare. Nici nu o împinge vreo stupidă nevoie esențială ajunsă la limită. 

    Abera în gând surâzând cu plăcere diabolică, simțind mai mult ca niciodată, că s-a născut prea târziu ...sau, dimpotrivă, mult prea devreme. 

    Șiruri de imagini alb-negru îi defilează prin față ochilor minții, ca într-un film artistic, sau ca niște tablouri într-o expoziție de artă fotografică. Tablouri clinice, mai curând. Într-o expoziție de stagiu clinic, cu un singur pacient. 

    Ridică din ambii umeri și râde amar întrebându-se unde naiba este și cum de s-a pierdut în lumea asta? Anger management. Visare, epuizare, furia turbată că este limitată, că trebuie să accepte limitarea asta cu fruntea sus, să-și uite scopurile, că totul îi e împotrivă... 

    Brusc se ridică în picioare și se îndreaptă spre baie, trântește ușa de perete și deschide robinetul răcorindu-și palmele sub jetul rece ca gheața și trecându-le apoi peste față . Ridică o spanceana la imaginea din oglindă cu fruntea încruntată și cearcănele vineții de sub ochii obosiți, neputându-și reține un șuierat printre buzele arcuite involuntar într-un zâmbet drăcesc ... Dar vai, auzi voci, ești un piculeț paranoică?