Trei povestiri de Craciun

2. Diana (partea I)

  

 Coborând din liftul elegant al clădirii unde lucrezi încerci să te motivezi, cum faci mereu spunându-ți în gând că trebuie să fii răbdătoare...

Hai, Diana, un mic efort, se apropie Crăciunul, fii mai empatică, ce Dumnezeu! Uite, nea Matei, portarul, arde de nerăbdare să-ți mai povestească o năzbâtie de-a nepotului, râzi și tu urându-i Crăciun fericit! Îți ridici gluga căptușită cu blană artificială și ieși în frigul umed cu aerul dramatic al unei eroine de film cu subiect hibernal... doar frig, fără zăpadă.

La urma urmei e decembrie, frigul e normal...mai puțin normală e lipsa zăpezii și mai cu seamă, starea ta morocănoasă! În stația de tramvai se află încă o persoană, o femeie tânără, frumoasă și elegantă în paltonul ei lung, de blană...a cărei proveniență oarecum exotică ți-e necunoscută. Zibelină? Vulpe arctică? Vreun prădător aflat pe lista animalelor pe cale de dispariție...?

Ochi puternic rimelați și gesturi largi, privire goală și zâmbet superior când îți examinează geanta-servietă burdușită de dosare pe care o ții în brațe pentru că tocmai s-a rupt mânerul... ducă-se, și-a trăit traiul!

Te măsoară din cap până în picioare, fără să-și dea osteneala să facă un secret din faptul că te găsește dezgustătoare...și demodată! Încerci să zâmbeșți omenește, dar te strâmbi într-un rânjet de indiferență sfidătoare, care îi atrage atenția asupra buzelor tale nerujate, ușor asprite și a părului prins larg cu o bandă elastică ce răsare în neorânduială de sub marginea glugii.

Își strânge buzele frumos conturate și își aranjează involuntar șuvițele blonde , răsfirate savant pe gâtul înălțat, subțire, cu mâinile perfect manicurate și se adăpostește mai bine sub umbrela turcoaz.

Te privește cu un fel de reproș înspăimântat. Îi răspunzi cu o insesizabilă ridicare din sprâncene și cu o reînnoire a rânjetului, care pare să fi devenit noul tău gloss. Oftează artistic, rostogolindu-și drăgălaș ochii albaștri și întorcând privirea, evident enervată de schimbul vostru de politețuri mute.

Te încearcă o dorința năstrușnică de a-i face cu ochiul și de a tuguia buzele într-o sugestie obraznică de sărut, dar eșți convinsă că nu va sesiza amuzamentul situației, așa că te întorci în partea opusă, ridicând din umeri a nepăsare.

Ei, haide!... eșți obișnuită, drăguțul tău frate aduce acasă câte un exemplar din asta în fiecare vineri seară. Seara ta liberă, când nu mai găteșți, nu mai speli vase, când îți iei rucsacul și cortul miniatural și pleci cât mai departe de oraș, pe coclauri nebătute încă, mulțumindu-te cu covrigi, biscuiți, supă instant și ciocolată în cantități înspăimântătoare. În seara asta, nu!... deși e vineri și ți-ai terminat programul nu poți pleca: proaspătul șef de departament ți-a aruncat în spinare o lucrare stupidă, care îți va mânca jumătate din weekend și pe care va trebui să i-o prezinți luni, la prima ora...

La drept vorbind, nimeni nu te putea obliga să-ți iei de lucru acasă, ori să stai peste program, din orele tale libere, dar este modul tău de a te auto-pedepsi pentru gura mare cu care te-ai trezit să spui, cu două săptămâni în urmă, în plină adunare de primire a noului șef, că treburile în departament ar merge mult mai bine, dacă ar exista mai multă implicare, mai multă flexibilitate din partea tuturor.

De atunci, în aparență fără vreo intenție specială, noul șef te găsește potrivită pentru cele mai aiuristice lucrări și odată ce te inhami la lucru, strâmbatul din nas la orele de lucru peste program și la plusul de efort necesar, iese din discuție. Ca acum.

Așa că excursia în munți, zăpada și schiurile programate încă din cursul săptămânii trecute, se amână cu încă o săptămână. Sau mai multe. Vei sta acasă, vei lucra și vei încerca să ignori hărmălaia pe care, de regulă, o produc ocupațiile indiscrete de weekend ale fratelui tău.

Nu-ți face nici o plăcere să dai nas în nas cu vreo puștoaică emancipată, pe jumătate dezbrăcată și cu fițe de divă în plină glorie, din cele pe care le aduce acasă Radu.

Probabil că nici lui nu-i va pica tocmai bine prezența ta acasă, dar asta nu te mai atinge. Ultima oară când te-ai legat de inutilitatea și dezordinea din viață lui, v-ați certat și ați stat supărați o lună. Nu a fost o împăcare ușoară și ți-ai jurat să nu te mai amesteci.

Tramvaiul întârzie și după amiaza ta se impotmoleste într-o stație de transport în comun, cu brațele amorțite de servieta burdușită de cărți și dosare, trecându-ți greutatea de pe un picior pe celălalt și încercând s-o ignori pe duduia blondă care se congelează în aceeași stație enervantă, vizibil așteptând pe cineva, nu tramvaiul.

Ori de câte ori privirea ei o intersectează pe-a ta, are o mică strâmbătură contrariată, ia uite, dragă la asta, cum se uită la mine de parcă...Mai departe, sigur n-ar șți să ducă frază, după umila ta părere.

După alte zece minute de așteptare, începi să te turezi interior, adică, ce naiba cauți tu, om cu scaun la cap, în plin frig, așteptând tramvaiul, în loc să fi plecat cu trei ore în urmă, cu mașina Popestilor, că tot te invitaseră și mai mergeau și în aceeași direcție?

Simți nevoia - ce spun eu? - te simți de-a dreptul obligată să cauți un vinovat și să-l găseșți în persoana șefului de departament, că tot ți-e nesuferit ca o noapte ploioasă cu insomnie.

Ți-e nesuferit obiceiul lui de a-și măsura interlocutorul cu un aer impenetrabil, de parcă l-ar supune permanent unei evaluări al cărei rezultat rămâne de fiecare dată necunoscut, ți-e nesuferită elocința concisă din fiecare frază, costumul impecabil, cămășile de mătase și parfumul Fahrenheit care îți da impresia prelungirii prezenței lui, chiar și la o oră după ce dispare din peisaj.

Ți-e nesuferit pentru că are mereu dreptate, pentru că nu-și pierde cumpătul și e atât de convingător, încât te dezmeticesti că ai spus "da", chiar dacă îți jurasei că "nu" și te-ai încălțat cu o lucrare nesuferită și plictisitoare, ți-e nesuferit mai ales pentru că, judecând la rece, nu-i poți reproșa nimic, el doar te-a răsucit ușor în șuruburile interioare, insesizabil, iar tu ai făcut restul.

Exemplarul perfect de om care a reușit în viață, etalând o mulțumire moderată și o siguranță de sine deplină. Într-un cuvânt un nesuferit.

Tramvaiul întârzie și blonda a vorbit de două ori la telefon cu cineva care, după toate aparențele, e prins cu treburi, la serviciu. Trebuiau cumpărate niște cadouri, trimise niște daruri de Crăciun, făcute niște aranjamente pentru Revelion...

Deodată, blonda scoate un "uf!" exasperat și se îndreaptă spre o mașină elegantă, care tocmai oprise lângă trotuar, într-o băltoacă.

Un șuvoi de reproșuri, pe ton ridicat, se revarsă de pe buzele frumos conturate ale blondei, un năduf sufocat de exclamații, pe un glas cu inflexiuni ascuțite de alarmă de ceață.

Pe față ți se instalează același rânjet lăbărțat în timp ce, într-o doară, îți arunci privirea spre nefericitul de la volan, țintă tuturor reproșurilor proferate de glasul de tignal și retina ta stupefiată recunoaște alura bronzată și costumul impecabil al șefului de departament...

Și deodată, ca prin farmec după amiaza ta se reechilibrează , frigul nu ți se mai pare insuportabil, până și gheata care te strângea de dimineață, pare să se fi lărgit brusc, iar tu îți regăseșți zâmbetul cel adevărat, îl afișezi și dai din cap ușor către salutul în costum Armani, cu parfum Fahrenheit și incomodități conjugale. Da, nimeni nu-i profet în satul lui...! Mai ales de Crăciun.

Apoi, ca și cum soarta ar vrea să-ți testeze flexibilitatea interioară, de după curbă apare și tramvaiul! Înalți osanalele de cuviință mărețului zeu al transportului în comun și te trântești cu satisfacție pe un scaun liber cu un oftat zgomotos din rărunchi, atrăgând câteva priviri suspicioase de la ceilalți călători...zâmbeșți și începi a face mintal o lungă lista de cumpărături pentru săptămâna viitoare...