Adeseori mă întreb ce e în mintea lor, în mintea ființelor ce ne ocupă tot timpul; cei ce nasc în noi pasiuni și ne fură nopțile, zilele, gândurile, zâmbetele… sau ne frâng aripile, învățându-ne să zburăm pe matură. Le urmăresc privirea, mișcările, le analizez cuvintele și înainte de toate mă las fermecată de zâmbetul lor sincer, copilăresc sau provocator, însă ce nu voi înțelege niciodată este de ce atât de puțini cunosc armele cu care îi limitezi unei femei cuvintele, o îmbeți fără pic de alcool, îi furi somnul fără ca măcar să o atingi. De-ar ști că noi, ființele din care ies și în care se întorc adesea, nu căutăm ceea ce avem deja sau ceea ce am putea obține singure, de-ar renunța să expună ceea ce au, în loc să ne lase să vedem ceea ce sunt, probabil ar realiza că doar prin lucruri simple, îmbinate cu pasiune, se pot atinge cele mai intense simțiri. L-aș privi surâzand pe cel ce nu întoarce capul când intru în aceeași încăpere, așa cum o fac ceilalți ce își imaginează cum aș arăta fără haine și, deși i-aș simți vibrația ce ne încearcă pe amândoi, l-aș lăsa să își continue coregrafia naturală, schițând neîncetat zâmbetul subtil și gesticulând elegant. I-aș oferi cel mai fermecator zâmbet al meu, odată ce privirile noastre pline de subînțeles s-ar întâlni “întâmplător”. L-aș ține de mână pe cel ce se străduiește să mă descopere, fără să-mi pună vreo întrebare sau să îi pese vreo secundă de părerile celor ce ne înconjoară. M-aș strădui să ofer tot ce am mai bun în mine în fața aceluia ce ar încerca să îmi accepte defectele și care nu mi-ar ridica în slăvi calitățile. Aș înțelege din privirea lui cât de frumoasă mă vede și m-aș simți cu adevărat iubită când mi-ar mângâia părul și m-ar săruta pe frunte. M-aș încolăci în brațele lui și l-aș acoperi de sărutări în zilele ploioase sau în nopțile furtunoase în care voluptatea trupurilor ia locul cuvintelor, iar șoaptele fierbinți ar umple fiecare distanță dintre sufletele noastre. M-aș simți fericită când n-ar ști că îi sunt în preajmă, dar ar tresări simțindu-mi parfumul. Aș putea numi perfectă dimineața în care aș fi singură în pat… cu parfumul lui și floarea mea favorită pe perna de alături.
L-aș admira pe cel ce ar ști că un cuplu înseamnă libertatea pe care o simțim când suntem împreună, și nu posesia reciprocă. L-aș considera cel mai curajos bărbat din lume pe cel ce și-ar pune sufletul pe masă, fără teama că ar fi neînțeles. L-aș asculta atent și i-aș mângâia părul, i-aș da încrederea de care are nevoie pentru a se ridica și a continua cu capul sus, când simte că problemele îl doboară. Aș simți că trăiesc când m-ar lua de mână și am fugi… cât mai departe, fără țintă, fără planuri. M-aș simți cea mai specială persoană din lume când aș fi bolnavă, ciufulită, în pijama și mi-ar spune că sunt cea mai frumoasă. L-aș dori lângă mine pe cel ce nu lasă să treacă o zi fără să îmi aducă zâmbete, cele mai frumoase daruri pe care aș putea să le primesc.
Se spune că echilibrul înseamnă să nu lași pe nimeni să te iubească mai mult decât te iubești tu însuți și totuși, uneori, să-ți pierzi echilibrul din cauza iubirii face parte din a trăi o viață echilibrată. Sufletul ne e ca un diamant neșlefuit, iar ceea ce îi dă o formă cât mai specială e tocmai iubirea primită și acceptată, pe care credem că o merităm. Scopul meu nu e să înțeleg tot ce se întâmplă in jur, în sufletele noastre, în mintea lor; sunt conștientă că aș dori imposibilul, dar mi-aș dori ca într-o zi, să pot să îi mulțumesc din nou lui Dumnezeu pentru teama că persoana de lângă mine va fi cea care va dori să plece.
