Witness

2.

   Deschid gura sa spun ceva, dar simt cum glasul mi-a pierit. O inchid repede la loc, privindu-l si admirandu-i fiecare bucatica din corp. El parca a intepenit in dreptul usii fixandu-ma cu privirea sa. Simt cum niste fiori imi traverseza corpul cand ochii mei ii  intalnesc pe ai sai din nou. Secundele par ore in aceasta tacere in care doar ne privim unul pe altul.

   - Buna. A reusit sa imi spuna acesta incet, dar fara a mai adauga altceva.

   -Buna. Soptesc uitandu-ma la el. Simt cum privirea mi se incetoseaza, dar clipesc des de cateva ori, iar vedearea imi revine la normal.

   - Cum te simti? Se balbaie acesta, ingrijorarea putand sa i se citeasca in voce.

   -Bine. Spun ridicand din umeri si uitandu-ma in jos.

    Urmeaza un alt moment de tacere. Privirea mi se incetoseaza iar.

  

  -Sigur esti bine? Spune acesta venind mai aproape de patul meu.

   -Da, ma simt bine. Poate doar putin ametita. Reusesc sa spun inainte sa simt cum aproape lesin din cauza durerii de cap care si-a facut aparitia in mod bizar si subit. Imi indrept privirea catre el. Ma uit in ochii sai in care pot sa dezlusesc un zambet serios undeva in adancul lor. Se apropie de mine repede, zambetul acela fiind inca prezent in ochii sai.

   O asistenta vine in salon si incerca sa comunice cu mine pentru a putea sa imi afle starea in care ma aflam, avand in vedete ca aproape am murit. Dar din pacate aceasta nu reuseste sa afle prea multe de la mine. Multa lume m-ar crede antisociala, dar nu sunt asa. Am putut citi asta pe fata ei in momentul in care a parasit salonul.

   -Eu sunt Connor. Spune acel tanar intinzandu-mi mana.

   -Kate. Intind si eu mana ca sa nu ii fac macar lui o impresie proasta si dau mana cu el. Ciudat e faptul ca am simtit niste mici furnicaturi in palma care mi-au cuprins intreg corpul sub forma de fiori. Nu inteleg ce are acest baiat, dar inca de cand m-a fixat cu privirea sa cenusie am simtit niste fiori. Poate are acest efect asupra mea. Un efect ciudat, pe care niciun baiat nu l-a mai avut asupra mea. Vorbesc numai aiureli, sunt sigura. Nu are cum sa ma faca sa il plac. Plus, daca m-as atasa de el, tot eu as avea de suferit, in momentul in care el pur si simplu ar disparea din viata mea asa cum a si aparut. Ce tot spun aici? Aparut in viata mea? E aici probabil ca vrea sa afle daca pateste ceva pentru ca m-a lovit. O sa imi revin si o sa ajung cum eram si pana acum. O tanara care locuieste  la periferia orasului intr-un vechi apartament care miroase a baba si a moarte, amestecat cu parfumul de vanilie, parfumul meu. Cine ar vedea ceva la o tipa care este exact asa ca si mine, am 1,70, cantaresc 50 de kilograme,poate cu tot cu haine si bocanci, sunt roscata, piele imi este alba, ochii sunt un caprui spre verde, amestecul ochilor parintiilor mei, niste oameni de care nu mai vreau sa aud in viat mea, si care isi castiga existenta din banii pe care ii castiga la librarie. Sunt o fata innebunita dupa carti. Mai ales cele de dragoste, drama si supranatural. In fiecare saptamana citesc alta carte. Citesc in timpul programului de lucru, cand nu imi este solicitat ajutorul de oamenii care vor sa cumpere carti sau de sefa mea, o femeie artagoasa, dar care in adancul ei este o persoana buna.

   -Si...Kate...frumos nume. Reuseste acesta sa ma intrerupa din gandurile mele referitoarea la viata mea anosta si plictisitoare.

    -Multumesc. La fel...Connor. Spun cu aceiasi ezitare pe care a facut-o si el cand mi-a rostit numele.

   -Merci. Spune acesta schitand un mic zambet in colturile buzelor sale pe care le umezeste lent din cand in cand. Isi coboara o mana pe picior in timp ce isi sprijina spatele de spatarul scaunul pe care tocmai se asezase langa patul meu. Imi mut privirea de la mana sa care avea tatuaje si pe degete, pana la gatul sau, locul care reuseste sa imi atraga atentia iar asupra tatuajului de pe el.

   - Te uiti la tatuajul meu? Incearca Connor sa socializeze, din cate imi dau seama, cu mine.

   - Da. Imi place. De fapt mie imi plac tatuajele. Am si eu...mai multe. Spun privindu-l atenta.

   - Am observat. Zambeste usor si ma priveste si el pe mine.

  Incer sa mimez si eu un mic zambet pe buze, dar nu prea reusesc, asa ca devin serioasa si ma ridic usor in sezut in pat sub privirea insistenta a lui. Ma intorc intr-o parte, cu picioarele deasupra podelei. Incerc sa ma ridic in picioare, dar cand talpile mele fac contact cu gresia alba, nu reusesc sa stau in picioare si cad jos. Connor se ridica si ma ajuta sa ma pun inapoi in pat. Nu inteleg. Nu inteleg deloc ce se petrece. De ce nu am putut sa stau in picioare sau sa imi mentin macar echilibrul pe ele. Un medic a sosit imediat dupa ce Connor l-a chemat pentru mine. Nu inteleg de ce se comporta asa dracut si frumos cu mine. Nu merit nimic. Dar chiar nimic.

   - Ce se intampla? Ii adresez aceasta intrebare destul de ingrijorata medicului care se afla in salonul meu si se uita peste niste foi. Dupa cateva secunde care au parut minute bune, acesta deschide gura pentru a spune ceva, dar o inchide la loc, privirea lui mutandu-se de pe foi asupra mea.

   - Picioarele dumneavoastra, domnisoara, sunt incapabile de a mai putea face ceva un timp.

   Simt cum o durere de cap ma cuprinde ramanand socata, iar privirea mi se incetoseaza iar. Ultimele cuvinte au fost cele adresate de catre Connor doctorului, inainte sa simt cum imi vine rau din cauza acestei vesti. Nu pot sa raman in scaunul cu rotile o vreme. Daca asa va fi mereu? Ce ma voi face atunci? Eu deabia reuseam sa imi tin echilibrul uneori pe picioare, dar scaunul acesta nu este deloc o obtiune buna pentru o persoana care locuieste la etajul 3 intr-un bloc in care liftul este inexistent. Gandurile parca nu mai sunt acolo subit, iar totul se innegreste in jurul meu, neputand sa mai fac ceva din cauza starii pe care o aveam, lesinand imediat dupa ce aceasta stare a reusit sa isi faca aparitia.