•••••
Una dintre cele mai semnificative amintiri ale mele este noaptea în care l-am cunoscut pe Christopher: Marele Ratat, Regele Lașilor, Prostul Suprem.
Eram afară, mă plimbam seara cu prietenii mei. Rând pe rând, fiecare a plecat acasă, iar eu am rămas singură. Mergeam pe stradă, uitându-mă mereu împrejurul meu. Aveam doar treisprezece ani, dar intuiția mea nu mă înșela nici atunci. Simţeam că sunt urmărită, că cineva mă priveşte insistent. Am grăbit pasul, speriată, până când am ajuns la o trecere de pietoni, unde trebuia să aştept culoarea verde. Mă gândeam că poate doar mi se pare. S-a făcut verde și...
Chiar atunci, cineva mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a șoptit la ureche: "Ce face o fetiţă de vârsta ta afară la ora asta târzie?". Am trecut strada fără să mă uit înapoi, însă paşii lui se auzeau încă în spatele meu. Simțeam că nu vrea să-mi facă rău, poate din cauza căldurii din vocea lui.
- Ce vrei de la mine? am întrebat fără să mă întorc spre el.
- Nimic din ce nu mi-ai putea oferi.
- Ha. Chiar crezi că aș fi de acord să-ți dau ceea ce-ți dorești?
- Aș putea paria pe viața mea.
M-am oprit din mers și m-am întors spre el. "Dacă ar fi vrut să mă ucidă ar fi făcut-o până acum. Trebuie să fie altceva." I-am spus că vreau să pariem, pe viața lui. Desigur, a trebuit să pun și viața mea în joc, însă eram mult prea încrezătoare în mine ca să nu o fac.
Era înalt, iar ochii lui străluceau ciudat în întuneric. Purta un tricou simplu și niște jeanși oarecare. Nu părea a fi o amenințare, însă nu poți judeca un om după aspectul fizic.
Atunci s-a apropiat de mine și a încercat să mă prostească. Mi-a spus că în schimbul unui ochi de-al meu, îmi poate oferi tot ceea ce-mi doresc, pentru totdeauna. M-am uitat la el, iar el s-a uitat la mine. A fost o pauză de câteva secunde, apoi am început să râd. Mă uitam la el și râdeam încontinuu, neștiind cum să mă opresc.
Anne mă avertizase când eram mică de tacticile knyoșilor, dar nu credeam că sunt chiat atât de patetici. Mi-a spus că încolțesc oameni de obicei singuri, fără familie, triști și fără un scop în viață; oameni goi. Pe atunci credeam că "a fi un om gol" se referă la oameni dezbrăcați. La treisprezece ani avansasem - credeam că e vorba de oameni slabi fizic, care nu au ce mânca. Eram un adevărat geniu.
Țin minte că i-am spus tipului printre râsete: "Tu? - Să-mi oferi mie tot ce-mi doresc?"
Se uita la mine confuz, dar a fost răbdător și a așteptat să mă potolesc. Probabil chiar își dorea sufletul meu. Apoi m-a întrebat de ce am râs. Ce-i puteam spune? "O, păi străbunica mea a fost o vrăjitoare și m-a învățat multe lucruri despre creaturi ca tine." Nu puteam face asta. Am stat puțin pe gânduri atunci și i-am spus că sunt și eu un knyos. A fost rândul lui să râdă. Mi-a spus că ei se recunosc nu doar după miros sau înfățișare, ci chiar după sunetul curgerii sângelui prin vene. Aparent, e diferit de curgerea sângelui uman.
- Având în vedere că n-am să închei niciun contract, tocmai am câștigat pariul. Viața ta este a mea acum.
- Stai așa dom'șoară. Poate te mai gândești tu, știi, un ochi, nu-i așa mare lucru.
- Nu chiar. Dar sufletul meu sigur este.
Atunci. Acolo. Am încetat să mă tem de el. Simțeam o conexiune ciudată. Poate că de fapt deja îmi furase din organe și făcuse contractul fără acordul meu. Cine știe?
Am început să stăm împreună. Ne vedeam zilnic acasă la el şi mă ajuta să-mi stăpânesc puterile magice. M-a învăţat multe despre magie, despre vampiri, vârcolaci şi fantome, chiar și despre knyos. A fost mentorul meu. Nu - mai mult decât atât. Mult mai mult.
