In another life // YoonKook

In another life // Capitolul I

13 Septembrie 1992

— Gihoon! Ți-am spus să încetezi cu prostiile! Ți-am repetat de mai multe ori să stai departe de băiatul acela! 

— Și eu ți-am spun de mai multe ori că nu o pot face! Îl iubesc, tată!

— Îl iubești? Tatăl său a pufnit și l-a lovit puternic. Îl iubești? Un băiat! 

— Da, tată! Am spus că îl iubesc și-l voi iubii în continuare! A ripostat. Nu-mi poți decide sentimentele.

— Ascultă bine la mine, Gihoon! Am o reputație în orașul ăsta, dacă vrei ca puștiul ăla să nu o pățească, ai face bine să stai departe de el, ai înțeles? 

— Dar...

— Fără „dar". Îți place să mă faci de râs? Să-ți bați joc de mine și de reputația familiei noastre? L-a întrebat. Un băiat oarecare nu poate fi mai important decât familia noastră, împachetează-ți lucrurile. O să mergi să locuiești cu unchiul tău pe insula Jeju.

Bărbatul s-a răsucit pe călcâie și l-a lăsat în urmă pe fiul său rănit. Trebuie să plece, trebuia să stea cât mai departe de Kookjin dacă nu voia să-l facă să sufere. Își cunoștea foarte bine tatăl, tatăl lui putea fi într-adevăr periculos și nimeni nu-l putea oprii. Și-a șters lacrimile cu mâneca cămășii pe care o purta, inima  îi sângera—niciodată nu simțise un astfel de sentiment chinuitor, durerea îl înghițea cu totul și el nu putea să facă absolut nimic. Era neputinicos și asta îl durea și mai tare. Cum să stea departe de Kookjin? Cum să fie capabil să facă așa ceva? Să nu-l mai vadă zâmbindu-i? Oferindu-i acadele? Să nu-i mai audă râsetul? S-a prăbușit în genunchi, el fusese prima persoană din facultate căruia nu-i fusese frică de el sau de familia lui. Greșise, ar fi trebuit să-l respingă de la bun început dar nu putuse, simțise că, sufletul lui tângea după el. Erau diferiți—atât de diferiți. Kookjin era scund, slăbuț și zâmbea tot timpul, înafară de bunica lui maternă nu avea vreo familie, lucra cu jumătate de normă într-un magazin de cartier și se asigura mereu că își împarte prânzul cu el. El era înalt, un adevărat munte de om căruia îi era foarte greu să zâmbească, tuturor le era teamă de el și lui îi era teamă doar să nu-l facă pe Kookjin să sufere, cum avea să-i spună? Avea să-l abandoneze pur și simplu și asta îl înnebunea.

A traversat strada în viteză și a intrat în motel, a salutat-o printr-o mișcare ușoară a capului pe femeia de la recepție și s-a grăbit pe scări. Îi promisese lui Kookjin că aveau să ajungă acolo la ora treisprezece, îi promisese că aveau să meargă împreună la templu pentru a-și oferi ofrandele Zeului Lunii și întârziase, întârziase aproape două ore. Respirația i s-a îngreunat datorită tuturor treptelor pe care le urcase în viteză, când a ajuns în fața ușii a tresărit când s-a deschis și l-a văzut pe Kookjin zâmbindu-i.

— Am întâr...

— E în ordine, l-a asigurat. Ia-o ușor, respiră. Ești acum aici, nu-i așa? L-a întrebat și l-a tras de mână înăuntru.

— Îmi pare rău.

— Să nu-ți pară, l-a oprit. Am tras un pui de somn, chiar aveam nevoie, a chicotit și Gihoon a zâmbit ușor apoi i-a sărut părul. Crezi..

— Cred că mai avem suficient timp, l-a asigurat. 

— Super! Îmi făcea griji!

Gihoon a scăpat un chicot văzându-l atât de fericit, i-a luat geanta și a pus-o pe umăr. Era ziua pe care voia să-și o amintească toată viața, voia să și-l amintească mereu zâmbind și fiind fericit. Voia să scape de tatăl său, să fie liber și să se întoarcă la el. Avea să facă asta—își promisese lui, chiar dacă trebuie să-și ucidă tatăl, avea să o facă. Oricum, moartea era o pedeapsă prea ușoară. Tatăl lui câte vieți nu distrusese? Prea multe. S-a aplecat și i-a desfăcut șireturile când au ajuns în fața tempului și i-a scos încălțămintea, apoi și-a scos-o și el.