Când spunem cuvântul existență, gândim la viață, cer, univers, lună, stele și iubire. Durerea este simțită aidoma unei stări atroce a existenței care mistuie ființa umană lăsând o rană adâncă si cicatrizată. De multe ori gândesc la viața mea. O cumpănesc atent și nu am multe lucruri a-mi reproșa decât o conștiință acută care îmi ghidează mult prea aspru viața; o iubire tăcută și ascunsă puternic într-un suflet pe care l-am pierdut, dar care s-a întors la chilia goala, mobilând-o cu noi amintiri. După o moarte ritual a sentimentelor și un partaj al ultimelor amintiri am descoperit iubirea care sălășluise dintotdeauna în sufletul meu. Coordonata care mă ținea în viață ,pe care o priveam si o admiram: Câmpia Bărăganului. Locul pustiu cu ciulini pe care oamenii îl reneagă și despre care nu vorbesc prea mult, a devenit pentru mine motivul transpunerii pe hârtie a unui sentiment. O câmpie aridă și pustie aflată la întretăierea crepusculului și a răsăritului, tărâmul pustiu, neumblat de pasul obosit al călătorului. Este locul meu pur, însăși esența din care am luat trup și suflet; pământul care mi-a fost mumă, tată, căruia îi datorez întreaga mea viață.
Istoria familiei e cât se poate de simplă: suntem din Bărăgan Am crescut sub razele sale strălucitoare, dar totodată apăsătoare, am cutreierat holdele aurii de grâu, am plâns pământul și l-am privit ca pe o valoare supremă a vieții umane. Izvorul din care curge viața și se revarsă peste mării și țări.
Pentru mine Câmpia Bărăganului e câmpia existenței, a fericirii, a vieții tihnite, lipsite de griji și dureri. Este spațiul care mi-a dat puterea de a invăța și de a trăi. Gândul de a părăsi acest loc produce ravagii în sufletul meu, deoarece ar insemna abandonarea unei vieți, a unei etape care a clădit edificiul numit personalitate punând bazele eu-ului meu interior. Cred că este singurul loc pe care îl iubesc și de care ma simt legată, ca loc al excelenței primordiale; singurul loc care mi-a dat posibilitatea de a mă privi în oglindă și de a nu dori să o sparg, deoarece cioburile nu ar putea decât să taie imaginea unei ființe de care sunt în sfârșit mulțumit.
Câmpia plină de dor si lanuri de grâu mă așteaptă în fiecare primăvară. Soarele, lacrima de lavă topită a universului scaldă cu puterea sa mistuitoare larga câmpie a pustiului pe care mișună singura fiinta care a ramas adevarata, sigura ființă care nu poartă în suflet ura si mânia, singura ființă care nu are în mână o oglindă spartă a existenței: omul pur. Termenul și-a pierdut mistica inițială, dar mă leagă atât de multe sentimente, de această categorie socială prea puțin apreciată încât cuvintele mele vor să dea glas unei povești purtate în suflet de cineva care vrea să se aplece asupra trecutului unui popor care a clădit de la zero o civilizație mândră și frumoasă. Purtăm o pecete pe care am început să o uităm rușinându-ne cu ea. De ce ne îngropăm originile în negura uitării și devenim doar o formă fără fond, o copie faără valoare a unui model occidental ce pare ideal?
Bărăganul, inima de dor și cinste, pururi copil al universului. Nu mulți îi cunosc povestea, nu îi aud puternicul glas care ne cheamă pe plaiurile sale. Aflat la intersecția uitării și a deznădejdii, măreața câmpie se deschide de îndată privitorului.
Îmi amintesc adesea cum pașii îmi erau atrași de magica împărăție a vechiului drum ale cărui cărări purtau urmele pașilor încărcați cu vise si dorințe abandonate de frica eșecului. Drumul de câmp șerpuia printre movilele de pământ cu rol de hotar. Ochii se îndreptau spre vrăbiile care ieșeau din lanuri îndreptându-se spre cer ca niște săgeți. Îmi puneam câte o dorință pentru viitor și le rugam cu lacrimi amare pe obraz să le ducă spre cele mai îndepărtate meleaguri care urmau să devină casa mea. Blestemam acest câmp de nimic și pe oamenii care îl munceau. Mereu auzeam de mitul pământului care ne cheamă. La noi în sat se povestea că orice suflet care a călcat vreodată pe acest pământ se întoarce și nu mai pleacă, pământul afânat devenind loc de odihnă veșnică. Părea că imensa câmpie are o forță centrifugă care prinde sufletele și le subjugă cu vraja sa tăinuită. Am vrut să descopăr vraja sa, dar nu am descifrat-o în copilărie.
Imensa câmpie se desfășura în fața ochilor mei temători să vadă atâta pământ. Întinderea uriașă îmi mistuia puternic gândurile și trăirile. Simțeam o claustrare pe care cuvintele poate că nu o vor putea descrie niciodată: prins într-o existență care producea mult prea multă durere. Vedeam în fața mea doar ziduri înalte pe care le loveam cu mâinile goale. Oricât de mult mă chinuiam zidul nu avea nici o zgârietură pe când mâinile mele erau distruse. Le vedeam, dar nu le mai recunoșteam. Priveam de atâtea ori chipul meu și părea că era al altei persoane. Părea că este un străin pe care nu îl cunosc și pe care nu l-aș fi putut cunoaște niciodată. Visam evadarea cu ardoare, clipa în care pașii mei vor părăsi pământul arid și vor atinge betonul sau marmura. Glasul pământului nu era auzit de urechea mea. Sufletul nu tresărea de emoție la vederea movilelor uriașe sau la vuietul ploii care lovea geamurile în serile senine de mai. Așteptam cu nerăbdare plecarea la școala din străinătatea îndepărtată( dupa cum definea bunica facultatea), care ar fi însemnat o veșnică ruptură față de un univers în care nu mă puteam integra. Mereu am fost un străin chiar în propria mea viață. Numele satului îl negam cu toată puterea. Insăși originea mea era ca o rană veșnic deschisă care îmi zguduia universul, ale cărei cuvinte îmi devastau existența. Numele meu era doar o povară care renăștea pe vechile dureri. Îl uram cu toata puterea mea. Uram numele de Ion așa că îmi alesesem alt nume, occidental, chiar de pe alt continent. Îmi plăcea John pentru că mă lăsa să visez așa cum nu puteam în realitate. Era ca o punte ruptă cu un trecut neînțeles. O punte care nu mă lega de un trecut considerat nevrednic și infam raportat la dorințele mele. Simpla pronunție a numelui meu îmi provoca o stare de angoasă care mă mâhnea profund și eroda cu fiecare zi câte o bucățică din mine până când nu m-am mai recunoscut. Era atât de diferit de tot ceea ce cunoșteam. Îl auzisem doar o dată la emisiunea culturală de duminică seara. Îmi plăcuse pentru că era cotat un nume rar cu un ecou puternic. Dubla consonanță "h" si "n" rămânea puternic întipărită în minte de parcă îmi deschidea un viitor deosebit.
Acum după ani de zile numele John îmi trezește un zâmbet mat în colțul gurii, iar adevăratul meu nume Ion, este icoana sfântă a unei existențe de care sunt legat cu toata ființa mea.
Plecarea la școală precum și universitatea din SUA nu merită a fi povestite deoarece au fost doar peregrinări care m-au deposedat temporar de esența mea, de eul meu adevărat. Costumul fin lucrat mă irita, numele meu americanizat îmi picura doar plumb în suflet. Munți de plumb care creșteau pe zi ce trece și ale căror vârfuri zgâriau, distrugând cupola sufletului meu. Paharul cugetului era umplut doar de amărăciune și de regretul că am uitat cine sunt eu, înlocuind o viață cu o plăsmuirea creată în momente de căutare a identității. Am început să visez zilnic la clipa în care uriașa pasăre înaripată a libertății mă va reda patriei mele. John murise de mult fiind îngropat în uitare. Dar Ion era din ce în ce mai viu. Se trezea diminețile, vedea serile și căuta libertatea demult pierdută. Acea viață care îi permitea să își afirme individualitatea fără a fi judecat.
Drumul spre casă a fost o provocare, iar gândul îmi părasea trupul rigid și zbura pe aripi strălucite de vis în care piereau zilele, nopțile, durerea, uitarea. Reîntoarcerea la trup era mereu obsedantă și chinuitoare, o ardere violentă a simțurilor, un chin fără sfârșit sau margini. Vedeam doar nori de furtună în față fiindcă stăteam între cer și pământ. Vedeam imensa câmpie, iar sufletul îmi era invadat de o durere atroce, dar mai ales de teama că nu voi mai fi primit. Părea că în buletinul destinului eram trecut drept John, deoarece îmi botezasem sufletul în noua identitate. Credeam că fiecare ființă umană păsește pe pământ sub formă de lumină căpătând un nume care îl va însoti în veșnicie.
