Am fost întotdeauna genul de fată care credea în povestea iubirii adevărate, în cea nesfârșită care te consumă cu totul și pentru care merită să mori.
M-am îmbătat cu apă plată spunându-mi că dacă s-a terminat, nu a fost iubire adevărată.
Acum, ani mai târziu, realizez că întradevăr m-am îmbătat cu apă plată, dar nu pentru că tot ce am simțit până acum nu a fost iubire adevărată, ci pentru că am refuzat să accept că iubirea se mai și termină din când în când. De fapt, mai des decât îmi permit încă să recunosc.
Iar treaba asta îmi cutremură întreaga ființă. Pentru că încep să mă îndoiesc de mine..
Nu mai știu cine sunt și nu mai știu ce vreau de la viață.
Avem un unic scop de a găsi dragostea adevărată și a îmi întemeia o familie alături de persoana care mă întregește.
Acum ce să fac? Nu pot accepta ideea că îmi voi face o familie și iubirea se va termina, nu pot trăi cu gândul acesta.
Și nici atât nu pot trăi cu gândul că va trebui să mă complac într-o relație care nu mă face fericită doar pentru a avea ce îmi doresc. Nu ar fi corect nici față de mine, nici față de celelalte persoane implicate.
Simt că mi-am pierdut rostul în viață și odată cu el, și șansa la fericire.
Pentru că nu, încă nu cred că merită să trăiești dacă nu există iubire pe lumea asta.