Gabriel Lascu

          Poezia „Porți cu tine stinși tăciuni” este o reflectare a emoțiilor mele, încadrată în curentul literar postmodernist. Sunt curios cum ai reacționat la ea când ai citit-o, ca să-mi fac o idee. Poezia este într-un proces aflat abia la început.

          Am scris această poezie gândindu-mă la relațiile toxice interumane și la fragilul echilibru dintre apropiere și distanțare. Inspirată din propria experiență, am încercat să surprind căutarea tânărului într-o lume aflată într-o continuă schimbare, unde emoțiile se metamorfozează rapid, iar ceea ce pare etern devine, adesea, efemer.
          
          Prin imagini contrastante și simboluri puternice, poezia explorează oscilația iubirii între libertate și captivitate, între dorința de conexiune și teama de destrămare. „Conștientizezi oare…”, „continentele preistorice care se distanțează” sau „poleiul pe care zeii și-ar încălța patinele” sunt metafore ale unei iubiri instabile, aflate într-un balans precar între idealizare și realitate.
          
          În acest univers poetic, relațiile nu sunt doar legături între oameni, ci și ecouri ale unor forțe mai mari, aproape mitologice. Zeii, marea, pietrele din albia apei devin martori ai unei lupte interioare, unde iubirea se fărâmițează lent, ca parte a unui proces inevitabil de distanțare și resemnare.
          
          Această poezie nu oferă răspunsuri, ci doar o introspecție asupra felului în care ne raportăm la ceilalți, la idealurile noastre și la fragilitatea sentimentelor pe care le trăim.
          
          Vă aștept să vă spuneți părerea! O găsiți poezia în noul capitol publicat acum câteva minute.