Ăsta e unul din momentele în care ador să fiu om și să fiu înconjurată de oameni. Un moment neplănuit, dar care are un efect atât de puternic asupra ta, asupra mea.
Eram copleșită de la atâta învățat, atâta informație, nu voiam decât să se termine cât mai repede. O prietenă mi-a recomandat să iau o pauză. Că am vrut, că nu am vrut, am luat pauza. Era nevoie.
Am ieșit pe bancă în fața căminului cu o amică foarte bună. Vântul adia încet, noaptea învăluia toate siluetele ce treceau pe lângă noi, frunzele dansau într-un vals doar de ele înțeles, iar felinarul de deasupra capetelor noastre completa întreg peisajul misterios.
Printre grupurile de studenți care veneau și plecau, eu și amica mea am stat la vorbă.
Nu am știut în acel moment că aveam să aud cele mai dulci vorbe dintr-o poveste atât de încărcată de durere. Am văzut cum arată un om puternic, mi-a dat și mie putere; am văzut o iubire atât de pură și am cunoscut în adevăratul sens al cuvântului ce înseamnă "admirație".
Nu știam atunci că aveam să ascult acel lucru care îmi lipsea, acel lucru care avea să îmi schimbe atât de mult viziunea și să îmi reîntregească inima.
Niciodata nu știi care este povestea unui om, iar atunci când o afli, parcă admirația față de el crește.
Nu pot să mi-o imaginez pe prietena mea acum decât ca pe o eroina. S-a salvat pe sine, pe oamenii din jur, dar și pe mine fără măcar să știe.
Totul se întâmplă cu un motiv, iar mie mi-a fost dat să ascult o așa poveste, aveam nevoie.
