Sunt pierdută în timp și spațiu, blocată între ele, devorată de către ele. Nu am nimic mai bun decât să privesc cum mi se frâng umbrele, speranțele, dorințe, visele în unghiuri sinistre.
Mi-e frică de stelele de acolo. Sunt bârfitoare, dar strălucesc al dracu de frumos. Te eclipsează, te dau jos de pe scenă, dar la final, când cortina cade nestingherită, tu primești toate laudele, criticile, trandafirii, dar deopotrivă și roșiile cu tot cu huiduieli. Dar ce-ți pasă? Simți cum trăiești, cum exiști printre ele. Mai contează ceva? Probabil că da, dar n-are rost să amintim de negativism și pesimism în povestea asta.