ann

https://www.instagram.com/p/DNNYWZ0qURQ/?igsh=dW45OGdjNHE1eGNk
          
          Ia-mă de mână,
          Așa cum ultima dată ai făcut,
          Înainte să pleci,
          Mințindu-mă că te vei întoarce.
          
          Azi am văzut un fluture albastru 
          (Libertatea este pictată în azuriu).
          „Culoarea ta preferată!” – mi-am zis în sinea mea, 
          Culoarea cerului și a mării însorite,
          A zorilor înainte de grindină,
          A lacului de pe unghiile mele,
          A ochilor tăi înainte să se închidă.
          
          Mâine vântul va bate cu putere.
          Ramurile copacilor scârțâie sub puterea sa,
          temându-se de a sa ardoare.
          Vântul bate precum respirația ta sacadată,
          După ce lumea ai colindat-o toată,
          Înainte ca plămânii să se despartă.
          
          Poimâine va ninge,
          Peste al tău piept zăpada se va strânge.
          
          Trecutul a plecat azi din gară, 
          La ora douăsprezece fără douăsprezece,
          Cu tine pe locul unsprezece,
          Eu făcându-ți cu mâna de pe peron,
          Zâmbind și sperând,
          Că de tine îmi voi aminti pentru totdeauna.
          
          „trenul de la douăsprezece fără douăsprezece”
          

Seara în care am atins infinitul
          a fost seara în care stins a fost universul 
          și am crezut că cu o picătură de ceară
          cosmosul n are să mai ceară
          încă un mac plin de smoală cu petale de sfoară 
          și cu inelul pe care l a pierdut la moară.
          
          Aseară am atins cerul,
          iar norii violeții cu neîncredere I-am privit
          cum tenebre negre îi cuprind
          și plămânii albi cu cărbuni îi aprind.
          
          soarele fuge grăbit 
          nici măcar un cuvânt n-a mai grăit,
          nici măcar pasul nu și l am mai ferit
          când înspre infinit a alunecat încet. 

Long time no see
          
          „– Nu-mi pasă!"
          Spun după ce dau tot din casă,
          Rămânând doar cu o masă
          Și cu un scaun putrezit, învechit.
          Vai, mama lui de șubrezit!
          
          Mă așez pe scaun
          Și privesc în jur,
          Când pereții, ca un șnur, se strâng.
          Fereastra rămâne uimită
          Cum se închide ușa șubrezită
          Și rămâne puțin aiurită
          Când încep să fredonez
          Un cântec de jale islandez.
          
          Și începe și ea să cânte,
          Încercând să țină pasul
          Cu o vioară cu arcuri rupte.
          
          Ușa scârțâie din zăbrele
          Când speranța intră cu mărgele
          Și un bas...
          (Bineînțeles că și ăla dezacordat!)
          Intră în ritm de dans
          Și-și pierde un pic de balans
          Când se uită la ceas.
          Și-și pierde un pic din glas
          Și pleacă acasă cu un pas.

Crăciun fericit!✨

https://www.tiktok.com/@_pseudoviitor_/video/7134687284300975366?_t=8V30MVlcAEQ&_r=1
          
          

«Căută-mă prin abis, cu siguranță voi fi acolo.
          Caută-mă prin disperare, n-am cum să nu fiu prezentă și acolo.
          Caută-mă printre visele mele sfărâmate (ai grijă să nu te tai în cioburi), promit că voi și acolo.»
          ~ doar un fragment și nimic mai mult
          
          Ann.N.
          

          «Mi-e frig la suflet,
          este rece, e de gheață,
          iar tu crezi
          că printr-un cuvânt de 
          nuferi
          plutind 
          alene 
          pe 
          visele
          mele 
          îmbălsămate
          că se va dezgheța.
          
          Păcat, îmi spui te rog
          cum e să visezi 
          stânjeni încolțind în
          și din inima mea?
          ți-a fost frică că
          o 
          să
          fie
          spini 
          de
          trandafir
          și că sângele
          o dată-ți căzut
          te va omorî?
          
          Sufletul meu,
          doar al meu –
          e din fiori
          și nemuritor –
          al tău e din
          groază, din
          întuneric și
          muritor.
          
          dacă e să-mi topești
          inima
          te vei topi și tu cu
          ea.
          atunci vom fi cu universul–
          nemuritori, dar tot înfrigurați și
          înspăimântați.»
          
          „Știi de câte ori poate muri un om într-o viață?”
          
          https://www.instagram.com/p/CXB8oUGMztVOE_VAnd3xB59S0SOqh9bqeXsFhE0/?utm_medium=share_sheet

«Eu nu scriu și vorbesc despre iubirile ălea clasice
          Scriu și vorbesc despre iubirile acelea epice
          cu stele mereu în stomac și stele cu fluturi în interior ținute captive, gata oricând să fie eliberate...
          
          doar cu o simplă atingere,
          cu un singur murmur,
          doar cu o singură privire amară
          de-a ta
          le poți elibera
          și pe mine o dată cu ele.
          
          Doar că faci greșeli când îmi trasezi
          traseul vieții tale pe pielea mea.
          cu suferințele tale,
          cu iubirile,
          speranțele,
          pulberile de ceai de metan,
          mă ard când le întinzi lent, 
          cu ardoare, ca și cum mâine
          noi n-am mai exista.
          
          dar ai dreptate să faci asta:
          noi de mâine nu vom mai fi
          decât niște amărâte de amintiri
          în sufletul omului celibatar
          de la ultimul nuc al mirilor.»
          
          „Știi de câte ori poate muri un om într-o viață?”

„Când ți-am șoptit ultima poezie, m-ai tras ușor de ie
          Un cântec măgulit, de un suflet aiurit
          De un cor îngeresc, pe un singur pas omenesc
          O picătură de sânge, se strânge
          Cu un chip de râs, o lalea violet
          O inimă de damă."
          I just published "începutul epilogului" of my story "și mi-am ars aripile în raiul tău". https://www.wattpad.com/1122339419?utm_source=android&utm_medium=profile&utm_content=share_published&wp_page=create_on_publish&wp_uname=ana-n-maria&wp_originator=1Sd%2BdjGXXd2OLSbGgLWxavX%2FMxKf82u92Y2OVJRoNusBjKGOA1vqdO0WgzP%2BJbMf0Hi6FcNQoBPBl4wE3CrtFczCcs7IlEHV6pdKYTwskmWShJpDP0005L9ziJLxlehh

Sunt pierdută în timp și spațiu, blocată între ele, devorată de către ele. Nu am nimic mai bun decât să privesc cum mi se frâng umbrele, speranțele, dorințe, visele în unghiuri sinistre. 
          Mi-e frică de stelele de acolo. Sunt bârfitoare, dar strălucesc al dracu de frumos. Te eclipsează, te dau jos de pe scenă, dar la final, când cortina cade nestingherită, tu primești toate laudele, criticile, trandafirii, dar deopotrivă și roșiile cu tot cu huiduieli. Dar ce-ți pasă? Simți cum trăiești, cum exiști printre ele. Mai contează ceva? Probabil că da, dar n-are rost să amintim de negativism și pesimism în povestea asta.