Am înțeles că iubirea doare. Că oamenii nu mai știu s-o exprime sau s-o simtă.
Am înțeles că unele lucruri le facem mecanic, fără să ne dorim cu adevărat să le facem.
Am înțeles că rănile pe care ți le-a provocat cineva, vor fi permanente precum un tatuaj nereușit pe care nu-l mai poți șterge niciodată.
După unele răni, rămân cicatrici. Unele mai urâte ca altele. Altele dispar cu timpul, dar durerea încă rămâne acolo.
Mi-aș fi dorit să nu mă doară. Să nu te fi cunoscut vreodată. Să nu te fi iubit. Să nu mă fi îndrăgostit de tine.
Să nu mă fi făcut să sufăr.
Mi-aș dori să te urăsc. Dar cred că mai mult mă urăsc pe mine. Mă urăsc că te-am iubit. Că ai fost primul de care m-am îndrăgostit.
Mă urăsc că uneori mă trezesc că mă gândesc la tine. Că mi-e dor de tine.
Mă urăsc pentru că nu mă pot vindeca. Că nu pot accepta, că deși mă doare, încă îmi ești prezent într-un colț de gând.
Mă urăsc pentru că într-o clipă îmi doresc să te șterg din minte, iar în următoarea nu mai pot s-o fac.
Mă urăsc pentru atâtea nopți nedormite și gânduri ce nu tac. Pentru fiecare privire pe care am îndreptat-o spre lună și stele, sperând că privim același cer.
Dar în timp ce mă urăsc, tu nici măcar nu-ți mai amintești de mine.
Așa am fost mereu: doi poli opuși.
Dacă tu zâmbeai, eu plângeam. Când tu vorbeai, eu tăceam. Când eu te iubeam, tu mă urai.
Eram ca apa și focul.
Și totuși pentru noi "opusele se atrag" nu a funcționat.
Poate că am vrut prea mult și tu nu puteai să-mi oferi nimic.
Acum înțeleg durerea. Poate c-o merit. Dar tu cu siguranță n-ai meritat niciodată iubirea mea.
A.Esmee, 6/3/23