▪   Am revenit, deși impresia îmi este că nu am făcut-o cu totul. M-am schimbat, sunt mai tristă, dar am nevoie de cărți fie la fel de efemere precum îmi simt sufletul, fie cu o fericire falsă pentru mine. Deja debitez și nu pot să mai ies dintr-un labirint imaginar al minții mele. Mi-e greu să mă descriu, dar o voi face în rândurile de mai jos.
  ▪    Sunt un suflet pierdut printre anoste iluzii. Unul care își revarsă esența prin pasiune, în creații ce-mi descoperă eul meu. Eu... sunt un univers încătușat de un trup de ceară, care se topește și se va îndrepta spre pieire, pe un drum de trandafiri cu spini. Nu am destule cuvinte să mă definesc, dar sunt parcă prea puține și inutile. Întotdeauna mă voi metamorfoza în fețe diferite ale aceluiași suflet, prea înveninat, prea inocent, credul, maniac... Eu însumi sunt o antiteză, mă deosebeac de mine, mă împart în multe cioburi de sticlă sau dintr-o oglindă. Și nu văd o persoană reală... ci doar cuvinte... doar imagini prea întunecate și care mă mănâncă de vie... 
    ▪    Nu prezint intrigă, nu stârnesc interes, doar sunt închisă în această cochilie, din care buzele refuză să vorbească, iar ochii doar privesc, spre idealuri, spre frământări și spre amare regrete, spre dulci tăieturi în sânge. Vorbesc în metafore sau tac zgomotos, pentru că lupta mea interioară ar răni lumea, deoarece adevărul rătăcit se află în interiorul meu... după sânge și carne, portrete și lumină, în întunericul strălucitor. E ascuns printre nenumărate cuvinte, învăluite de respirația mea.
   ▪   Iar, în încheiere... sufletul îmi cântă o odă a vieți, care se aude tot mai îndepărtat și mai rece, dintr-un mormânt uitat de toți, sunete ce se strecoară printre costele unei carcase de oase, prin pământul putred, spre trupul meu... eu sunt un suflet, prins într-un trup, un univers cu praf de stele, limitat de gândirea unei iluzii...