"Cu cît trece timpul peste mine, cu atît știu mai bine că nu știu nimic.
Sunt o barcă goală la dispoziția mării.
Am făcut tot ce am putut mai bine, am fost crescută cu bun-simț și frica de Dumnezeu. Frica aia bună care te face să nu furi, să nu înșeli, să nu aduci supărare nimănui. Frica aia care te face să pici pe ultimul loc în fața tuturor. Cu voia ta.
Încerc acuma să-mi pun vele albe bărcii mele. Poate prind vînt bun, poate...
Caut și eu un țărm în care să-mi arunc ancora grea. Nu să mă odihnesc de lume, ci să mă odihnesc de mine. Fiindcă atît de mult am greșit, atît de insistentă am fost în greșelile mele, încît nu știu dacă o sa mă pot vreodată ierta. Deși eu în numele iubirii am greșit, copil prostuț ce-am fost...
Nu știu spre ce, nu știu nici cum, nu știu nici cît va dura. Plutirea, tărmul și viața.
Bărcuța mea goală e plină de mine. Asta e singura mea speranță. O să-i fac vele albe cu fir de suflet bun. Așa cum am fost, așa o să rămîn. E singura promisiune pe care mi-o pot face, înainte să mă înghită iar albastrul.
Albastrul vieții pe care îmi este îngăduit, încă, să plutesc.
Tic-tac, tic-tac, tic-tac"...
Luminița Corduneanu
Prea frumos spus să nu împărtășesc și altora.