Întunericul inanimat, Alina Țapu, clasa a XI-a U, revista Academia liceală, talent și creativitate- iunie 2014
E noapte.
Strada-mi poartă pașii spre ultima răsuflare. Întunericul inanimat îmi încremenește psihicul, mintea, dorințele și viața, interiorul. Creierul meu suferind, făurește în repetate rânduri o înlănțuire de imagini respingătoare, neobișnuite și nesfârșite, stinse, aproape moarte care par cumplit de reale, iar, uneori ele se arată crud și precis. Atmosfera creată, împrejurările și întregul proces al derulării sunt atât de veridice, pline de elemente neesențiale și de neașteptate încât treaz fiind îmi pătrund ager în minte. Aceste năluci aparent reale, mă îmbolnăvesc și-mi slăbesc trupul. Căldura-i înăbușitoare...uscată. Mă suprimă, mă sfârșește lent și negreșit. Mă sufoc. Greierii prin cântecul lor par să își plângă viorele și trăiesc de obicei multă vreme în conștiința mea, mișcând puternic simțurile care mi se dizolvă eufemistic. Sunetele mi se frâng în timpane, ajungându-mi în creier ca vibrații ce așteaptă să explodeze. Simt cum capul se crapă, se sparge. Aud pielea plesnind, craniul despicându-se eliberează sunete chinuitoare, fragile, intense, muribunde. La aud, le simt, mă ucid. Căldura îmi taie respirația până-n adânc. Rămân acolo, rămân un om încremenit, palid precum un cadavru nemișcat în moarte. Mă reîncarnez mereu, iar și iar, în alt trup, un trup viu, plin de speranțe, plin de idei. Felinarele ruginii pâlpâie, cresc, descresc, ard. Le văd tremurând neuniform.
E ceață, iar lumina vieții devine difuză! Vederea mi se-ntunecă iar buzele-mi sunt uscate iar soarta mi-e pecetluită. Abia pot percepe conturul vieții. Îmi aud inima bătând ușor, încetând, lăsându-mă să plec acasă. Acasă !!! Viața se scurge, pleacă, mă părăsește. E întuneric din nou...
