Aylin Evangeline

Am fost provocata de @CrinaStanciu sa scriu 30 de lucruri care ma fac fericita:
          1. Familia
          2. Cele mai bune prietene
          3. Sa scriu (chiar daca in ultimul timp nu am mai scris)
          4. Sa cant
          5. Sa citesc
          6. Animalele, in special cainii
          7. Sa ajut oamenii din jurul meu
          8. Sa calatoresc
          9. Sa organizez evenimente
          10. Sa merg in campuri de cercetasi
          11. Sa o ascult pe fosta profesoara de romana povestindu-mi fel si fel de lucruri
          12. Sa dansez
          13. Sa desenez
          14. Sa inot
          15. Filmele horror
          16. Filmele de dragoste 
          17. Serialele, in special alea indiene la care se uita toate bunicile
          18. Sa cunosc oameni noi
          19. Sa incerc lucruri noi
          20. O zi de iarna cu un soare puternic pe cer, si totusi cu un strat gros de zapada pe jos
          21. Sa stau cu o cana de cacao la geam si sa privesc fulgii de zapada 
          22. Sa merg prin ploaie vara
          23. Sa studiez oamenii
          24. Sa dorm
          25. Sa imi aduc aminte ce visez
          26. Amintirile
          27. Sa fac poze
          28. Sa fiu imbratisata, mangaiata, alintata
          29. Sa ma joc cu copiii
          30. Sa creez amintiri
          
           La randul meu provoc pe oricine vrea sa impartaseasca 30 de lucruri ce va aduc zambetul pe buze

Mulțumesc mult pentru listare! Apreciez! :)

Ăăăăm... acum sunt în șoc :))
          Nu-mi vine să cred că mi-ai listat cartea! :* Mulțumesc mult de tot!

Mulțumesc pentru listare!  

3
          Pentru ce multumesc este ca mai am timp, foarte putin, dar mai am macar sa incerc sa-i inapoiez o mica parte din ce ii datorez acelei femei. Acum astept cu nerabdare momentul in care ii voi oferi tot ce merita, de la o simpla strigare pana la o imbratisare. Mi-a luat mult sa realizez aceste lucruri, dar ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca nu a luat-o inca de pe acest pamant, pentru ca imi da sansa sa o strang in brate si sa-i spun "bunico", chiar daca legaturile de sange m-ar impiedica sa spun asta, iubirea pe care mi-a daruit-o este mai puternica decat o culoare ce mi se scurge prin vene, nesemnificativa.
          
          Am tinut sa scriu asta pentru ca mi-am dat seama de anumite lucruri, si sa atrag atentia, poate asa, nu o sa faceti aceeasi greseala ca mine. Trebuie sa acordati atentie oamenilor din jurul vostru, sa nu judecati la prima vedere, sa incercati sa intelegeti de unde provin toate acele manifestari, pentru ca daca nu, s-ar putea ca atunci cand vreti sa reparati greselile facute, sa fie prea tarziu. De aceea, va rog, nu respingeti o inima mutilata, incercati sa o vindecati, sa-i aduceti alinare, pentru ca nu stii niciodata prin ce a trecut ea. Sa stiti, o inima plina de cicatrici este mult mai pretioasa decat una perfecta, pentru ca asta inseamna ca iubirea ei a fost daruita, iar fiecare bucatica lipsa, sau fiecare petic pus inseamna o fericire, o iubire daruita sau primita, iar mai mult de atat niciun om nu poate avea mai de pret.

2
          Acum ma cert si ma condamn pentru actiunile mele. Regret nespus pentru fiecare privire rautacioasa su fiecare jignire, chiar daca era doar gandita, nu si spusa. Cu timpul am aflat cine era acea femeie. Am aflat de ce mereu plangea. Inima mi se strange in piept gandindu-ma ca am putut sa fiu atat de incorecta cu ea. Ca nu am putut sa vad ca de fapt, ochii aceia intr-adevar plangeau, dar nu in cautare de atentie, ci in cautare de alinare. Acea femeie cu chipul bland, cauta sa-si aline sufletul de mama, sa-si gaseasca bucuria vederii baiatului ei, care desi nu il facuse ea, a fost crescut la pieptul ei. Imi plec capul rusinata gandindu-ma ca am numarat fiecare lacrima, am catalogat-o, fara a stii ca de fapt, acele lacrimi erau pure, lacrimile unei inimi in durere. Ori acele sarutari, deloc murdare, ci cele mai curate sarutari, pline de dragoste. Nu imi vine sa cred cum o femeie atat de mica a putut sa tina in ea atatea. Cum a putut sa-mi indure fiecare respingere. Numai cand stau si ma gandesc cat o raneam prin neimportanta pe care i-o ofeream.
          
          Noi oamenii pretuim ceva abia dupa ce nu-l mai avem. Judecam dupa aparente, nepasandu-ne daca ceea ce facem este corect. Eu una, asta am facut. Am judecat o persoana care nu merita nimic altceva decat sa ma inclin in fata ei, sa o tratez ca pe cel mai sfant lucru, sa o apreciez, sa ii inapoiez acea iubire pe care mi-o dadea. Poate eram mica, nu constientizam si eram usor influentata de vorbele la care plecam urechea, dar niste lacrimi ca acelea erau de nerecunoscut, indiferent de varsta pe care o aveam, imi este greu sa cred ca nu puteam sa-mi dau seama de acel zambet induiosator.

Se pare ca din cauza ca nu mai scriu la vreo carte am inceput sa-mi scriu gandurile in aceste mesaje. Nu stiu cine le citeste, dar eu le scriu totusi :) Din nou, o sa impart in vreo 3 mesaje. Deci 1:
          
          Cand suntem mici nu intelegem multe, nu dam mare importanta oamenilor din jurul nostru, suntem prinsi in mica noastra lume roz. Chiar si dupa ce crestem tindem sa ignoram anumite lucruri, anumite persoane care de fapt au o mare importanta in viata noastra, fara sa stim.
          
          Eu imi amintesc vag, cand in vacantele de vara mergeam pentru un weekend la tara, sa-mi vad rudele. Nu stiam exact ce sunt ei pentru mine, nu imi pasa, stiam doar ca aveam o anumita legatura cu ei. La intrare, ma intampina mereu o femeie batrana, cu fata ridata si parul gri mereu ascuns sub un batic, imbracata in haine rupte, murdare. Ma dadeam jos din masina stramband din nas, totusi incercand sa zambesc. Nu imi placea femeia aceea, aspectul ei saracacios. Copil de oras fiind, mezina rasfata a familiei, priveam cu aroganta acei oameni simplii, chiar daca mai apoi inima mi se inmuia si expresia mi se imblanzea, in ganduri, tot judecam acei tarani. Ma uitam rautacios la acea femeie. Ochii mici, de culoarea carbunelui, ii sclipeau in lumina oribitoare specifica verii.
          
          "Mereu plange. Mereu sa vaita urmarind mila." 
          
          Imi spuneam, dar incercam sa alung acele ganduri, stiind ca nu e bine sa fiu asa. Dupa ce l-a imbratisat pe tata, femeia veni spre mine. S-a aplecat cu greu, sarutandu-mi obrajii. Intr-un fel eram scarbita, nu-mi placea acea atingere necunoscuta -murdara, gandeam in vremea aceea- incercam sa ma indepartez cat mai mult de ea. Purtarea mea era destul de evidenta, dar pe chipul ei nu se vazu nicio urma de deranj, ci doar mi-a facut pe plac, luand o mica distanta de mine.

O sa arunc o privire si pe la cartea ta,pare tare....

Wow ce frumos ti-ai scris gandurile,o sa inspiri multe persoane...;-)
          Chiar mi-a placut...

Nu vreau sa spun ca nu sunt mandra de mine, nu, in niciun caz. Dar sunt mult mai mandra de sufletul meu, si mult prea protectiva, astfel incat, nu pot sa-l las sa cada in mana unor cunoscuti, ce stiu si cele mai slabe puncte ale mele, iar sa imi ofer sufletul pe tava ar fi un gest naiv din partea mea. De aceea, necunoscutii vor avea mereu grija de el, il vor pretui cum trebuie si nu vor fi tentati sa-i faca vreun rau, pentru ca este singurul lucru pe care il stiu despre mine. Nu s-ar deranja sa raneasca o persoana pe care nu o cunosc.
          Si totusi, sunt si anumiti cunoscuti cu intentii bune, care pur si simplu vor sa afle mai multe despre tine. Dar fara sa-si dea seama, te ranesc. Te ranesc scotocindu-ti prin suflet, fara voie. Chiar daca acei oameni traiesc in el, nu au dreptul sa atinga nimic de acolo. Insa nu asta e cel mai rau lucru. Cel mai rau este cand ii atentionezi, iar ei tot iti incalca dorinta. Aici nu este vorba ca nu tin la tine, ci sunt prea egoisti, nepasandu-le daca acel lucru te dreanjeaza.
          Stiu ca probabil v-am incurcat rau, dar am simtit nevoia sa va impartasesc anumite lucruri.
          O seara frumoasa! 2