Te rog să nu pleci...
Au fost vremuri în care timpul s-a scurs în roșu de toamnă. Au fost și seri în care răsăritul părea la kilometri depărtare, dar poate totuși era mai aproape decât credeam.
Au fost toate adunate într-un suflet slab, dar cât de scumpă trebuie oare să fie liniștea?
Parfumul a rămas în pernă, ceașca de cafea uitată pe pervaz, cu urme palide de ruj, hainele nemișcate, într-un loc, așteptând același om să le îmbrace și cunoscând același miros al oamenilor care obișnuiau să te îmbrățișeze. Tot aceiași oameni care, cu o zi în urmă, te-au salutat și ți-au spus un „pe curând” stângaci.
Unde pleci? Cum să-i mai privești în ochi, când ochii tăi sunt încețoșați de frig, cum să mai săruți mâinile oamenilor care ți-au cuprins obrajii, te-au purtat ani la rând prin viață și te-au păstrat în locuri unde încă îți aud glasul, dar tu cum le mai vorbești, dacă în piept ți-a rămas doar slăbiciune?
În ferestrele în care te-ai privit, te vor vedea. În piesele pe care le-ai fredonat, te vor auzi. Pe podelele pe care ai alergat, te vor vedea cum te ridici de jos și îți întinzi brațele spre ei. În fețele cunoscute, te vor regăsi. În mâncarea preferată, în mirosul de cafea, în ploaie și în mijlocul iernii, își vor aminti mirosul tău. La venirea primăverii, te vor aștepta din nou acasă.
Unde vrei să pleci, fără să fi plecat de fapt?
