Începusem o carte. Îmi plăcea să scriu, dar simțeam că o fac fără rost. Simțeam că, pur și simplu, după o perioadă, o făceam din obligație, pentru că începusem ceva și trebuia să termin acel „ceva".  Așa că am renunțat. Mi-am șters cartea, despre care nu vreau să vorbesc. Chiar dacă primeam mult ajutor și sprijin, și chiar dacă mă ambiționasem că vreau să o termin, parcă știam că ceea ce fac nu are valoare. Poate avea pentru mine, dar nu mă mai cuprindeau momentele de pe când scriam, cu gândul că voi birui. Nu mai aveam sentimentul că abia aștept să văd reacțiile cititorilor, pentru că urările lor nu mai pătrundeau și în inima mea. Nu reușisem să ating perfecțiunea care era așteptată de cei care îmi citeau cartea.


Acum mi se pare chiar nostim... Cât de ușor poți șterge ceva atât de îndrăgit, pe care ți-ai dat seama că-l iubeai abia după ce a dispărut fără urmă din viața ta? Cât de ușor este fizic și mintal, presupun, să apeși fără noimă și fără să te gândești la ce va urma, pe ceva atât de simplu, ca un mic buton de pe ecranul laptop-ului tău? Dar ceva mă macină de ceva vreme... A fost prea simplu... Iar asta m-a pus pe gânduri: "Dar poate asta a însemnat că nu ar fi trebuit să renunț așa ușor. Poate că după toate întâmplările grele din viața ta, cele care te-au pus la pământ, ceva atât de ușor și neînsemnat este prea mult, este prea mult pentru a deveni adevărat. Poate <<ceva>> anume vrea să te influențeze spre partea ușoară a vieții, cu intenția că ai renunța, corect?" 
Astfel, spre surprinderea mea, nu voi renunța. Chiar dacă am reușit să mă dau bătută, căzând, împreună cu voi, mă voi ridica. Și chiar dacă voi cădea din nou și din nou, de atâtea ori mă voi sprijini în umerii voștri, a celor ce m-au îndrumat și m-au susținut, atât prin laude, cât și prin opinii și dorința să continui ceea ce fac.