Evelyn__-

sambata ar trebui sa ma întâlnesc cu fostul meu iubit. el nu știe momentan asta, dar nici eu nu știu cum să îl anunț. să îi spun “mâine la ora x sunt la banca noastră “ și pur si simplu să îl aștept în frig? Nu știu cum să mă îmbrac, pentru ca nu știu drept cine mă prezint. evelyn, fosta lui care nici acum nu și-a revenit de doamne ajuta? care a scris o carte despre tot ce a fost? evelyn care a trădat ca să se răzbune? care regretă ca a târât oameni prin rahat doar ca sa se simtă asa cum și fostul ei iubit s a simțit? sau evelyn care e puternică, trecută peste, deși e doar o minciună ? help, dau funda! 

task: termină o carte într-o lună. 

Aseara, la slujba de inviere, ma gandeam cum acum trei ani cautam cu privirea un strain. 
          Un strain al carui pas hotarat il stiam, a carui fata o memorasem din cateva poze.
           
          Ma gandeam cum, acum doi ani, stateam amandoi sub o salcie, cu lumanari in mana. Sau cum stateam in biserica impreuna, eu cu fruntea lipita de spatele lui. 
          Nu mai era un strain, era toata realitatea mea. Toate credintele mele adunate intr-un om care statea in fata mea.
           
          Anul acesta am cautat un contur pe care il stiu prea bine. Un pas a carui cadenta o cunosteam deja. Un miros de care ma mai impiedic prin casa. 
          Si nu te-am mai cautat printre oameni, ci printre absente. 
          
          Te-am strecurat intr-un acatist, ca pe o umbra care inca are nume.
          Te-am rostit in soapta, de parca ,daca te rostesc suficient de incet, nu te pierd de tot. 
          
          Am stat la usa bisericii cu sufletul la gura, pazind-o ca si cum, la un moment dat, ai fi intrat: intarziat, grabit, asa cum te stiam. 
          Ma uitam la fiecare pas, la fiecare silueta. 
          Iar, pentru o secunda, fiecare erai tu. 
          
          Dar usa s-a deschis si s-a inchis de atatea ori, 
          si n-ai fost niciodata. 
          
          Si atunci am inteles ca nu mai esti ceva ce poate veni de afara. 
          Ca ai ramas doar in lucrurile mici:
          In pasi pe care ii recunosc fara sa-i mai aud, 
          In linistea care apasa exact unde stateai tu, 
          In mine. 
          
          Si poate ca asta doare cel mai tare:
          Ca nu te mai pot piede din nou, 
          Pentru ca nu mai am de unde sa te pierd.

Microsoft Word -1 Evelyn-0. 
          Pe mine ma bate aplicația asta. 

Îți mulțumesc pentru follow!

Câteodată mi se pare ciudat ca sunt , într-un final, liniștită. Ca am ajuns într-o relație atât de sănătoasă cu un om pe care l-am rănit de atâtea ori… Cu el, dintr-o dată, liniștea nu mai e apăsătoare. lucrurile nu mai sunt despre lipsa de încredere, certuri și cuvinte aruncate, ci despre așteptare, despre dor, despre cum luptăm împreună pentru același scop. îmi place viața mea acum, desi stiu ca aceasta poveste are data de expirare, ma bucur de ea ca de un cozonac cald. 
          

Ma simt groaznic cand realizez ca trebuie sa scriu despre comportamentul bun al fostului meu iubit in noua mea carte, avand in vedere ca imi amintesc cat de nasol a fost ulterior

m-a întrebat iubitul meu aseară ce aș vrea să mi fie scris pe cruce după ce mor. m-am gândit la ceva din partea copiilor mei, el:“pula scriitorului în gura cititorului “

1/3
           
               —Am ajuns la biserică. îi scriu lui Mike și rămân cu telefonul în mână. Privesc ușile mari de lemn ,ușor crăpate. Nu știu ce mă ține din a intra pe ușile acelea, parcă aștept doar să se întâmple ceva care sa ma scutească de intrare. Nimic nu se întâmplă, iar eu îmi dau seama ca nu mai am nicio scuză. 
               Împing ușile și primul lucru care mă lovește e mirosul . Tămâie. Prea multă. Caldă, densă, aproape grea. Am un reflex care mă face sa inspir mai puțin, ca atunci când ești într-un spital și aerul pare deja folosit . Slujba e în desfășurare, exact așa cum a zis Mike. Toată lumea cântă. Vocile lor se ridică și coboară într-un ritm pe care nu îl cunosc, dar toți ceilalți par să îl știe. 
                Mă simt…nepotrivită. Ca o virgulă pusă intr-o frază care curgea deja fără ea.  
               Mă așez pe o bancă laterală, încercând să nu fac zgomot. Lemnul e tare. Prea tare. Abia atunci realizez ca toti stiu ce trebuie sa facă. Unii se închină mecanic. Alții privesc rece, cu o seriozitate pe care nu știu dacă o respect sau o invidiez. Unii se ridică, alții se așază, fiecare știe ce are de făcut. Când mă ridic? Când mă așez? Ne închinăm când ne convine sau doar la “amin”?  Încerc să îmi curăț gândurile imitând pe ceilalți, vocea preotului se răsfira undeva deasupra capetelor noastre, iar eu rămân blocată la un detaliu de-a dreptul stupid: un bătrânel ce își atinge ușor bastonul cu mâinile sale trecute de timp. purta pe deget o verighetă pe care se așternea lumina ce batea de afara. Nu realizasem până acum ca unii oameni chiar le poartă până la adâncul bătrâneții. Îmi atingeam și eu inelul de pe deget, ca o mangaiere de “nu mă uita”. Era inelul de la Filip. Și el avea un inel, pe care îl cumpăraseră să-i amintească mereu de mine. L-a purtat până dincolo de ultimul său suflu, chiar și atunci când a fost aruncat pământ pe casa lui de veci.

2/3
          La un moment dat începe o cântare. Pare ca nu e nimic special la ea. Sau poate e. Știam ca se cânta la fiecare slujbă după Paște, de la religie. Vocea unui bărbat se ridică puțin peste celelalte și, fără să vreau, stomacul mi se strânge. Nu e vocea lui Filip. Știu asta. Și totuși, pentru o fracțiune de secundă, e suficient de aproape încât să îmi țin respirația. Înghit. Mă enervează reacția mea. Au trecut ani. Ar trebui să fie mai ușor. 
              Îmi lipesc palmele de genunchi și privesc înainte. Dacă există ceva dincolo de ce putem măsura și explica, sper doar că a ajuns bine. Atât. Nu cer mai mult. Nu știu cui adresez gândul și nici nu contează.
              Telefonul vibrează în geantă. Știu ca e Mike. Nu mă grăbesc să verific. Pentru prima dată în viața mea, nu simt nevoia să umplu liniștea cu nimic. Rămân asezata, cu mirosul de tămâie în plămâni și cu o liniște ciudată care nu seamănă nici cu credința, nici cu negația. 
                    E doar o pauză între două respirații. 
                 Nu mai trece mult timp iar slujba se încheie. Oamenii se aduna instinctiv în fața altarului, ca atrași de-un centru comun pe care nu îl pot identifica. Nu știu exact ce se întâmplă acolo și, sincer, nici nu simt nevoia să aflu. Mă ridic și mă îndrept spre ieșire cu sentimentul vag ca am asistat la ceva ce nu mi-a fost destinat pe deplin. 
               În pragul ușii o măicuță îmi atrage atenția. Are o masă mică, improvizată, plină de brățări. Unele din ața colorată, altele din mărgele de lemn, câteva cu cruci mici, discrete. Nimic ostentativ, nimic scump. Doar obiecte care par făcute să fie purtate, nu expuse. 
              Mă opresc fără să știu exact de ce. 
          Le privesc cateva secunde, ating una dintre ele, simpla, neagră, cu o cruciuliță mica, aproape banală. Îmi imaginez mâna lui Mike purtând-o. Un gest mic, aproape copilăresc. Pentru când ne vedem, îmi spun, de parcă întâlnirea ar fi stabilită deja într-un viitor sigur. 
               —Pe aceasta, vă rog, Spun, mai mult pentru mine.